AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Registrul limbii romane

Go down

Registrul limbii romane

Post by Lucaci Andrei on Tue Jun 07, 2011 6:42 am

Download Document via GoogleDocs

Code:
IDENTIFICAREA VALORILOR STILISTICE GENERATE DE FOLOSIREA REGISTRELOR LIMBII ÎN
DIFERITE TEXTE

LIMBAJUL POPULAR

Limbajul popular cuprinde fapte de limbă generale, răspândite pe întreg teritoriul locuit de români, fără a fi însă și literare, și este condiționat de factorul social-cultural care imprimă o amprentă apecifică asupra vorbitorilor.
Caracterul popular al limbajului rezidă în lexic, dimensiune fonetică, gramatică și stil.
Caracteristicile generale ale acestuia sunt: oralitatea, spontaneitatea și dinamismul.
- Oralitatea derivă din faptul că principalul mijloc de manifestare a limbii populare este calea orală. Oralitatea este ilustrată de:
- expresiile onomatopeice: „Eu atunci, hăț! de sumanul moșneagului..." (I. Creangă, Amintiri din copilărie);
- folosirea exclamațiilor și a interjecțiilor pentru a întări impresia de spontaneitate: „Ptiu, Drace! Iaca în ce încurcătură am intrat" (I. Creangă, Povestea...);
- frecvența comparației comune, aflate în perimetrul limbii române vorbite: răcni el ca un smintii, se repede ca prin foc, se uită ca vițelul la poarta nouă; tremură ca frunza pe apă etc;
- inserarea proverbelor și zicătorilor: „Omul sfințește locul", „La unul fără suflet trebuie unul fără lege";
- utilizarea unor expresii populare: „se scoală cu noaptea-n cap", „se culcă o dată cu găinile", „râde ciob de oală spartă", și a regionalismelor lexicale sau gramaticale: „aș fi vrută eu", „a șugui", „o țâră", „delniță", „a omeni", „bolund", „surato";
- folosirea formei neaccentuate a pronumelui personal de persoana I și a 11-a în cazul dativ, așa-numitul dativ etic: „nu te-am știut că-mz ești de-aceștia", „mi ți-\ luă", ceea ce, în literatura populară, indică participarea afectivă a povestitorului (care pare că face echipă cu personajul pozitiv, pentru a-1 susține în lupta cu răul), precum și participarea afectivă a ascultătorului la desfășurarea acțiunii;
- frecvența superlativului cu valoare afectivă: „plângea de-i sărea cămașa de pe dânsa", „un ger de crapă pietrele", „atâta amar de vreme";
- folosirea apelativelor: mă, bre etc.;
- frecvența expresiilor narative tipice: „vorba ceea", „și, lungă vorbă", „după cum spuneam", „așa cum am mai spus" etc.
- tendința de hiperbolizare a acțiunilor prin locuțiuni adverbiale care sugerează valoarea specială a faptelor: „nu vrea nici în ruptul capului".
- Spontaneitatea, ilustrată de:
- folosirea repetiției pentru intensificarea expresivității comunicării: „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, dar unde mergi fără mine nu izbândești..." (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb);
- folosirea expresiilor idiomatice (intraductibile), proprii limbiii române: „a da în mintea copiilor", „a sări de pe fix", „a face purici" „a se scula cu noaptea-n cap", „de florile mărului" etc.;
- realizarea superlativului absolut prin lungirea vocalelor: „Buuună treabă!";
- folosirea conversiei substantivului în adverb pentru ilustrarea superlativului absolut: beat tun, alb colilie, prost grămadă etc.
- folosirea anacolutului (construcție greșită constând în „lipsa de legătură dintre începutul și sfârșitul unei idei" sau în „întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu o altă construcție"1: „în sănătatea alegătorilor... // eu, care, //
familia mea de la patuzsopt în Cameră // și ca românul imparțial..." (I.L. Caragiale, O scrisoare pierduta); Eu, în ultima vreme, față de familia mea mi se pare că m-am cam răcit.
- Dinamismul, susținut prin:
- elipsa predicatului: „Și eu, fuga, și ea, fuga, și eu, fuga, și ea, fuga" (I. Creangă, Amintiri Jiu copilărie). Absența predicatului este marcată prin virgulă.
- reluarea subiectului: „Vede el bine, Harap-Alb...” (l. Creangă, Povestea lui Harap Alh),
- acumularea de verbe care sporesc dinamica discursului „.....ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au început a se întinde și a se hârjoni, în ciuda fetei împăratului Roș." (I. Creangă, Povestea lui Harap Alb);
- utilizarea predominantă a coordonării in frază (numeroase propoziții principale legate prin „și", „iar" și „dar");
- alternarea supinului afirmativ cu forma negativă de perfect compus: „De mâncat, n-am mâncat, de băut, n-am băut...".
ATENȚIE! Problematica registrelor limbii este aplicabilă la toate tipurile de subiecte.

LIMBAJUL REGIONAL
Limbajul regional conține faptele de limbă specifice vorbirii din anumite regiuni, variabile ca întindere, care pot cuprinde două-trei provincii istorice. El aparține graiurilor și este folosit și de oamenii instruiți, deprinși din copilărie cu anumite expresii sau rostiri.
Acest limbaj este evidențiat la nivel fonetic, gramatical și lexical:
• Regionalisme fonetice: frace, fruncc (Banat), oloi (ulei), țarina (făină), pt'ită, n'ime (Transilvania), băiet, felili, șinși (cinci) (Moldova).
• Regionalisme gramaticale:
a. forme ale perfectului compus: o fost, s-o dus, perfectul compus perifrastic: o fost zâsă (Transilvania), am plătitără, mu veni tară (Muntenia); „este” transformat în „îi" și „e";
b. lipsa acordului dintre subiect și predicatul exprimat prin verbe la perfect compus indicativ: „Nu mi-a sosit încă oamenii” (U,. Caragiale, O scrisoare pierdută); in Muntenia acest „acord regional” este mai frecvent: „Este ouă la magazin". De asemenea, adverbul restrictiv „decât" este utilizat în această regiune în mod eronat în absența adverbului de negație „nu": „Am stat decât două ore în oraș".
- Regionalisme lexicale:
- a împlânta (a vârî), sămădăci (care ține socoteala a ceva, un fel de administrator), păcurar (cioban), slobod (liber), birău (avocat), bâtă (bunică, bătrânică), cătană (soldat), o țâră (puțin), fâgădău (crâșmă), ai (usturoi), o gătat (a terminat) - toate din Transilvania;
- pehlivan (șarlatan), dăulat (istovit), dadă (leliță), a dauli (a jeli), dăunaș (păgubit), jitar (paznic al semănăturilor), zaibăr (vin) - cuvinte aparținând zonei Munteniei;
- păpușoi (porumb), băbătie, (bătrânică), oleacă (puțin), perje (prune uscate), ocniță (magazie), iarmaroc (târg), barabule (cartofi), harbuji (pepeni roșii) - cuvinte specifice Moldovei.
- Inversiuni: Om veni la 11 ceas (la ora 11); rogu-te. Importanța acestor fapte de limbă rezidă atât în posibilitatea pe care le-o oferă scriitorilor de a ilustra vorbirea vie a personajelor, de a data și de a localiza acțiunea, cât și în faptul că ele constituie o sursă valoroasă de îmbogățire și nuanțare a vocabularului.
- Expresii superlative: cât îi Cluju și vilagu (niciodată).
—» Vă oferim în final o secvență de dialog ce ilustrează graiul ardelenesc:
„- Lele Floare, țî s-o înhâit pălantu' și-mi trebe niște ștempți să țâ-1 oblesc. (Lele Floare, ți s-a dărâmat gardul și-mi trebuie niște lețuri să ți-l îndrept).
- No, mai stai o țâră, că 1-om direje dacă-i musai, numa să vie Vasile de la horincie, ard-o focu'de palincă! (Ei, mai stai puțin că îl vom repara dacii trebuie, numai să vină Vasile de la ca/anul cu țuică, ard-o focul de țuică).
- Dară, atunci m-oi hodini oleacă pe laită, la ulița. (Dacă-i așa, am sil mă odihnesc puțin pe bancă, la drum)".
Oferim, pentru contrast, un alt exemplu de text aparținând dialectului moldovenesc, scris de Ion Creangă în prefața Amintirilor din copilărie:
„Multe prostii ăi fi citit de când ești. Cetește, rogu-te, și aeste și unde i vede că nu-ți vine la socoteală, ia pana în mână și dă tu ceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut".
LIMBAJUL ARHAIC
Limbajul arhaic conține toate cuvintele, expresiile, fonetismele, formele gramaticale și construcțiile sintactice care au dispărut definitiv din limba comună ori au încetat să rnai fie uzuale. Mai apare în textele vechi (cronici, documente istorice, texte religioase, juridice), dar și în operele literare prin care se reconstituie atmosfera unei epoci trecute (de exemplu M. Sadoveanu, Frații Jderi, C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul).
Unele arhaisme s-au păstrat în limba română contemporană, însă au sens schimbat. Exemple:
domn - voievod;
- locuitor al orașului; crunt - însângerat;
- dur, violent, năprasnic; a tabăra - a instala tabăra, corturile;
- a năvăli; prostime - oameni simpli, fard școală, popoi;
- substantiv colectiv ce desemmvi/ă un grup de oameni lipsiți de inteligență.
În operele literare, folosirea arhaismelor conferă o deosebită savoare textului, o notă de autentic, de culoare locală, impresionând prin cum a fost atunci și acolo.
În textele istorice actuale, aparținătoare stilului științific, arhaismele apar dublate de sinonime explicative fie ale unor funcții: vistiernic = trezorier, fie ale unor obiecte de u/ vestimentar sau militar: sceptru = însemn al puterii, săneață = pușcă.
Limbajul arhaic se ilustrează diferit, în funcție de compartimentele gramaticale. Astfel, el apare
1. la nivel sintactic și se concretizează prin:
- topica inversă a frazei, după modelul limbii latine: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?" (Miron C'ostin, Letopisețul Țării Moldovei);
- separarea, după modelul latin, a unor părți de propoziție organic legate între ele (substantiv-atribut, verb-complement), precum și așezarea verbului în poziție finală, ceea ce face destul de neclar sensul frazei: „...și au picat acolea cazaci, iară și supt ai noștri cai s-au aflat răniți câțiva și morți..." (cai sau oameni?) sau: „și mai vârtos primejdia lui Matei Vodă, cu rana ce i s-a prilejuit (intercalare disociativă) de care, cu adevărat și bătrân au fost, iară cât să hi mai putut trăi, rana aceia i-au scurtat rămășița zilelor, că până la anul, netămăduit de aceea rană, au murit..." (L Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
2. la nivel morfologic, prin:
- folosirea infinitivelor lungi cu valoare predicativă: „... veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi..." (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
- existența unor locuțiuni verbale arhaice („să nu-mi vie asupra", „îți face știre");
- formele inversate ale adjectivelor la diverse grade de comparație: „cu cel mare cap al tău" (M. Costin);
- arhaisme morfologice: inversiunea componentelor perfectului compus și dezacordul subiectului cu predicatul: „Fost-au (pi.) acel Ștefan Vodă (sg.) un om nu mare de stat..." (Gr. Ureche) și folosirea mai mult ca perfectului perifrastic: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă, regina nopții moartă" (M. Eminescu);
- frecvența verbelor la infinitiv pe poziția verbelor la modul conjunctiv: „Lucrul lui știa a-\ mântui" (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
- folosirea perfectului simplu arhaic: „M-a fermecat cu vro scânteie / Din clipa-n care ne văzum" (M. Eminescu);
- folosirea pluralelor vechi, în ,,-e": „Cu de-argint aripe albe" (M. Eminescu) sau în ,,-uri": „Ruinurile Târgoviștei" (Vasile Cârlova);
- frecvența formelor de genitiv-dativ învechite: „...ș'a virtutei dorul dulce și fierbinte..." (Gh. Asachi, La patrie); „Voiesc dreptate, cer mântuire / Patrii mele, jalnic pământ" (V. Cârlova, Rugăciune); „Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet" - dativul arhaic (M. Eminescu, Epigonii).
3. la nivel fonetic, prin:
- forme arhaice ale unor lexeme păstrate pe alocuri și în limba română contemporană: „leneșu", „vărsătoriu", „hirea", „carii", „den", „pre";
- fonetisme arhaice: „hiclean" (viclean), „împle" (umple), „samă" (seamă), „cură" (curge), unele întâlnite și în poezia eminesciană:
„Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură."
(M. Eminescu, Melancolie);
4. la nivel lexical, prin:
- arhaisme lexicale: „breslaș" (meseriaș), „anteriu", „logofăt", „vistiernic", „neatârnare", „chezaș", „calpac", „odoare", „a se pecetlui";
- arhaisme semantice: existența unor cuvinte care și-au schimbat sensul în limba română contemporană: vornic (funcția domnească) - vornic (primar); carte (scrisoare) - carte (operă scrisă tipărită); divan (formă de organizare politică) - divan (pat); crunt (însângerat) - crunt (dur); rost (gură, cioc) - pe de rost (memorare, spus cu gura, fără sursă scrisă), a lua pe cineva In rost (a certa); cuvânt (motiv) - cuvânt (lexem), arhaism semantic rar, cunoscut însă și valorificat de poetul național:
„Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt" (M. Eminescu, Scrisoarea II).
5. la nivel stilistic, prin:
- cumulul de epitete pentru portretizare: „leremia Movilă: „om întreg la toate, nemândru, nerăpitor, nevărsătoriu de sânge, blându" (M. Costin);
- realizarea antonimelor prin prefixare negativă (neleneșu);
- expresia memorabilă și epitetul popular relevant: „bogate nevoi și rușini face turcii beților oameni" (I. Neculce);
- participarea afectivă, exprimată cu ajutorul exclamațiilor care subliniază durerea, indignarea: „O! Moldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpânesc în tine, toți înțelepți, încă n-ai peri așa lesne" (Miron Costin);
- anticipările menite să capteze atenția și s-o mențină trează: „ceti-vei povestea mai gios la rândul său";
- folosirea proverbelor: „Lupul părul schimbă, iară nu hirea" (M. Costin);
- comparația cu rol moralizator: „Suntem porniți cu toții spre răutăți, ca o roată când dă de vale și nu se poate opri, și suntem toți cu totul ca niște dobitoace necurate..." (Antim Ivireanul, Didahiile);
- metafora: „Nu spunem că ținem balaurul cel cu șase capete, zavistia." (Antim Ivireanul, Didahiile).
NOTĂ: Arhaismele, privite în ansamblu, servesc la fixarea în timp a acțiunii unei opere literare contemporane, dacă sunt folosite intenționat, pentru culoarea locală (exemplu Al. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul). Dacă textul aparține unor secole mai îndepărtate, arhaismele corespund limbii române comune de atunci, neconsiderându-se, la nivelul timpului scrisului, ca fiind arhaisme (Letopisețele cronicarilor).
LIMBAJUL COLOCVIAL (FAMILIAR) SAU AL CONVERSAȚIEI UZUALE
Limbajul colocvial îndeplinește funcția de comunicare într-o sferă restrânsă (adecvându-se relațiilor particulare, intime, neoficiale între membrii unei colectivități mici).
Modalitățile de comunicare folosite în acest limbaj sunt:
• dialogul oral;
• dialogul scris (scrisoarea);
• monologul scris (notițe, jurnal intim, amintiri);
• monologul oral (urări, felicitări, toasturi, relatări, anecdote). Mijloacele lingvistice caracterizatoare sunt foarte variate:
• se folosește jargonul, argoul, limbajul profesional;
• apare diglosia (capacitatea vorbitorului ele a-și adapta exprimarea potrivit mediului și de a înțelege mai multe variante).
Caracteristicile limbajului colocvial sunt:
• naturalețea, relaxarea, degajarea în exprimare;
• folosirea unor cuvinte cumulative: „Ce lucruri noi ai să-mi mai spui?" și cu sens figurat: „E totul varză în capul tău!"
• aproximări: „...s-a dus la Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul..." (I. Creangă);
• comparații de uz comun: „intră ca-n brânză", „umblă ca pe podul Clujului";
• elidarea unor vocale pentru dinamizarea conversației: „ad-o-ncoace", ,,und' te duci?";   
• frecventa utilizare a poreclelor și antroponimelor diminutivale: Gigei, Ancuța, precum și a numelor de alint: Pușica, Puiuț etc.
• ticuri verbale: „Mă rog...", „deci", „înțelegi";
• cuvinte din lexicul neliterar: „Dă-mi, mă, o țigară, ftre-al dracu" (M. Preda); „s-o ia naiba de treabă!";
• forme pronominale cu circulație regională: „io" (eu), „ăia", „ăilalți" etc. și forme în viitor popular: „o să mă duc";
• forme verbale regionale: „să beie", „să vie" și folosirea formelor scurte ale verbului „a fi": e, îi, -i;
• întrebuințarea clișeelor lingvistice: „Am fost, dow'lc, în oraș...", „Mă-nțelegi dumneata?", „deci", „nu-i așa?", „pe bune";
• mijloace extralingvistice (mimică, gestică etc.);
• repetiție, tautologie, pleonasm, anacolut;
• utilizarea zicalelor, proverbelor, expresiilor și locuțiunilor;
• folosirea formulelor de adresare substantivale: „doamnă", „stimate domnule", pronominale: „tu", „voi" sau interjecționale: „bre", „fă" etc.
Exemple:
• se spune că lupu-și schimbă parul... dacă-1 mai are - adaptarea ironică a unui proverb la o situație dată;
• la război ca la război - zicătoare ce induce ideea că în confruntări directe pot apărea pierderi neprevăzute;
• a făcut o afirmație bulversantă, chiar dacă după aceea a încercat să dreagă busuiocul - locuțiune care înseamnă încercarea de a corecta ceva;
• pielea acestui politician mulți oameni ar dori s-o pună la sărat -expresie care vizează dorința de a sacrifica pe cineva;
• se trâmbițează sus și tare că... - expresie folosită pentru a conferi un sens peiorativ ideii de insistență prin repetare;
• atitudinea lui a dat o lovitură sub plex adversarului - sintagmă care are sens propriu în limbajul boxerilor dar care, transferată într-un limbaj colocvial, înseamnă atingerea punctului nevralgic al adversarului;
• tot din limbajul comun oferim o altă sintagmă cu sens propriu care este transferată altor contexte comunicaționale, pentru expresivitatea ei: acest actor dă rateuri cam des - în sensul că greșește replicile;
• la o adică, tot unul și unul, treabă cam deocheată etc.
• încărcătura afectivă, marcată prin folosirea diminutivelor, augmentativelor, cuvintelor peiorative (jignitoare), expresiilor figurate („a da foc la valiză"), interjecțiilor, formulelor de adresare, vocativelor, imperativelor, a mijloacelor fonetice (intonația, accelerarea sau încetinirea ritmului) și a interogațiilor retorice: „La voi curge numai lapte și miere?";
• înclinația către satiră și umor manifestată prin: folosirea poreclelor, a contaminărilor, a răstălmăcirilor, a asocierilor neologice, a stridențelor lexicale și gramaticale:
„- Țeava aia? Cine se uită-n barba ei? O lăiem cu flexul! Noi nu lucrăm de-a moaca, terminăm în doi timpi și trei mișcări și ne vedem de cârpele noastre, mă-nțelegeți?"
ARGOUL

Argoul este un limbaj codificat cu scopul de a fi înțeles numai de cei ce-1 folosesc, doar că pitorescul acestuia îl face atrăgător și pentru alte grupuri de oameni care „sparg" ușor codurile. Apare la nivelul anumitor grupuri sociale: elevi, studenți, soldați, delincvenți.
Se reduce ia un lexic specializat, prin care se asigură încifrarea mesajului, restul compartimentelor gramaticii nefiind incluse în acest registru stilistic.
Vocabularul specific argoului se schimbă frecvent pentru a face mai dificilă decodarea de către alți vorbitori, fiind, de altfel, cel mai dinamic sector al vorbirii.
Caracteristici:
• cuvintele de bază, fonetica și morfosintaxa sunt ale limbajului popular;
• folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte și sintagme din limba comună: cocor (hoț); sticleți, curcani (polițiști); la mititica (închisoare); bostan (cap); cățea (mitralieră), meseriaș (deosebit), le sare borșul (le curge sângele), a merge cu nașul (a călători fraudulos), a rămâne mască (a fi uimit), cel mai tare din parcare (lider);
• folosirea unor cuvinte arhaice sau dialectale care nu sunt cunoscute de toți vorbitorii: pârnaie (închisoare); calpuzan (falsificator de bani); clănțău (informator); parai (bani), verzișori (dolari);
• termeni tehnico-științifici de circulație relativ restrânsă. lunetist (informator), beton (foarte bun);
• împrumuturi din alte limbi: din maghiară, gabor (polițist); din țigănească, biștari (bani), a ciordi (a fura), gagică (țipă); din germană, vax (lipsit de valoare); din engleză, bișniță (comerț ilegal); din spaniolă, a se da grande (a fi orgolios, trufaș), bcngos (șmecher);
• cuvinte noi: nașpa (neplăcut), șmenar (borfaș), nasol (neplăcut, rău, urât).
La știrile PRO-TV din 19.XI1.2003 s-a enunțat următoarea propoziție extrasă din limbajul argotic al hoților de buzunare bucureșteni: „Am cântat un crocodil din burduful cloștii", decodată astfel: am furat un celular din buzunarul interior al poșetei.
Iată deci că se dezvoltă paralel cu limbajul comun altul special, criptic.

JARGONUL

Jargonul este un limbaj specializat, o variantă a limbii, identificabilă în funcție de repere socio-culturale sau profesionale.
Acest tip de limbaj conține neologisme preluate din limbile romanice (franceză, italiană) și engleză, folosite în mod abuziv, ceea ce induce o tentă de prețiozitate, elitism și paradă de falsă cultură.
Termenii de jargon apar frecvent în limbajul unei anumite categorii de vorbitori (tinerii), dar și în presă sau în operele literare (exemplu: operele lui I.L. Caragiale, unde elementele de jargon pun în evidență formele fără fond, diferența dintre esență și aparență): soare (serată), madam (doamnă), pe parola mea (pe cuvânt de onoare), mă tante (mătușa), șarm (farmec).1
Exemplele: „bye-bye", „OK", „full", „high-life", „ciao", „five o'clock", „cool", „job", „luminat â giorno", „lorgnon", aparținând tot jargonului, se remarcă prin stridență, agresivitate sonoră și totală nepotrivire cu spiritul limbii române, din care cauză trebuie evitate.
Termenul „jargon" desemnează însă și limbajele specializate, specifice unor profesii științifice și tehnice: arhitectura, chirurgia, astronomia, lingvistica, astronomia, care abundă în termeni caracteristici, ceea ce are ca efect opacitatea acestor texte pentru cititorul neavizat:
„Teoria structurilor disipative formulată de Ilya Prigogine este un model de coevoluție. El implică o dependența reciprocă a «macrosistcmului» planetei și a «microsistemului» atomilor, celulelor sau bacteriilor care îl constituie. Evoluția ar fi atunci o încercare, o tentativă de cooperare între sisteme deschise și planeta care este asemănătoare unei ființe vii autoorganizate".2

IDENTIFICAREA VALORILOR STILISTICE GENERATE DE FOLOSIREA REGISTRELOR LIMBII ÎN
DIFERITE TEXTE

LIMBAJUL POPULAR

Limbajul popular cuprinde fapte de limbă generale, răspândite pe întreg teritoriul locuit de români, fără a fi însă și literare, și este condiționat de factorul social-cultural care imprimă o amprentă apecifică asupra vorbitorilor.
Caracterul popular al limbajului rezidă în lexic, dimensiune fonetică, gramatică și stil.
Caracteristicile generale ale acestuia sunt: oralitatea, spontaneitatea și dinamismul.
- Oralitatea derivă din faptul că principalul mijloc de manifestare a limbii populare este calea orală. Oralitatea este ilustrată de:
- expresiile onomatopeice: „Eu atunci, hăț! de sumanul moșneagului..." (I. Creangă, Amintiri din copilărie);
- folosirea exclamațiilor și a interjecțiilor pentru a întări impresia de spontaneitate: „Ptiu, Drace! Iaca în ce încurcătură am intrat" (I. Creangă, Povestea...);
- frecvența comparației comune, aflate în perimetrul limbii române vorbite: răcni el ca un smintii, se repede ca prin foc, se uită ca vițelul la poarta nouă; tremură ca frunza pe apă etc;
- inserarea proverbelor și zicătorilor: „Omul sfințește locul", „La unul fără suflet trebuie unul fără lege";
- utilizarea unor expresii populare: „se scoală cu noaptea-n cap", „se culcă o dată cu găinile", „râde ciob de oală spartă", și a regionalismelor lexicale sau gramaticale: „aș fi vrută eu", „a șugui", „o țâră", „delniță", „a omeni", „bolund", „surato";
- folosirea formei neaccentuate a pronumelui personal de persoana I și a 11-a în cazul dativ, așa-numitul dativ etic: „nu te-am știut că-mz ești de-aceștia", „mi ți-\ luă", ceea ce, în literatura populară, indică participarea afectivă a povestitorului (care pare că face echipă cu personajul pozitiv, pentru a-1 susține în lupta cu răul), precum și participarea afectivă a ascultătorului la desfășurarea acțiunii;
- frecvența superlativului cu valoare afectivă: „plângea de-i sărea cămașa de pe dânsa", „un ger de crapă pietrele", „atâta amar de vreme";
- folosirea apelativelor: mă, bre etc.;
- frecvența expresiilor narative tipice: „vorba ceea", „și, lungă vorbă", „după cum spuneam", „așa cum am mai spus" etc.
- tendința de hiperbolizare a acțiunilor prin locuțiuni adverbiale care sugerează valoarea specială a faptelor: „nu vrea nici în ruptul capului".
- Spontaneitatea, ilustrată de:
- folosirea repetiției pentru intensificarea expresivității comunicării: „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, dar unde mergi fără mine nu izbândești..." (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb);
- folosirea expresiilor idiomatice (intraductibile), proprii limbiii române: „a da în mintea copiilor", „a sări de pe fix", „a face purici" „a se scula cu noaptea-n cap", „de florile mărului" etc.;
- realizarea superlativului absolut prin lungirea vocalelor: „Buuună treabă!";
- folosirea conversiei substantivului în adverb pentru ilustrarea superlativului absolut: beat tun, alb colilie, prost grămadă etc.
- folosirea anacolutului (construcție greșită constând în „lipsa de legătură dintre începutul și sfârșitul unei idei" sau în „întreruperea construcției sintactice începute și continuarea frazei cu o altă construcție"1: „în sănătatea alegătorilor... // eu, care, //
familia mea de la patuzsopt în Cameră // și ca românul imparțial..." (I.L. Caragiale, O scrisoare pierduta); Eu, în ultima vreme, față de familia mea mi se pare că m-am cam răcit.
- Dinamismul, susținut prin:
- elipsa predicatului: „Și eu, fuga, și ea, fuga, și eu, fuga, și ea, fuga" (I. Creangă, Amintiri Jiu copilărie). Absența predicatului este marcată prin virgulă.
- reluarea subiectului: „Vede el bine, Harap-Alb...” (l. Creangă, Povestea lui Harap Alh),
- acumularea de verbe care sporesc dinamica discursului „.....ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele și au început a se întinde și a se hârjoni, în ciuda fetei împăratului Roș." (I. Creangă, Povestea lui Harap Alb);
- utilizarea predominantă a coordonării in frază (numeroase propoziții principale legate prin „și", „iar" și „dar");
- alternarea supinului afirmativ cu forma negativă de perfect compus: „De mâncat, n-am mâncat, de băut, n-am băut...".
ATENȚIE! Problematica registrelor limbii este aplicabilă la toate tipurile de subiecte.

LIMBAJUL REGIONAL
Limbajul regional conține faptele de limbă specifice vorbirii din anumite regiuni, variabile ca întindere, care pot cuprinde două-trei provincii istorice. El aparține graiurilor și este folosit și de oamenii instruiți, deprinși din copilărie cu anumite expresii sau rostiri.
Acest limbaj este evidențiat la nivel fonetic, gramatical și lexical:
• Regionalisme fonetice: frace, fruncc (Banat), oloi (ulei), țarina (făină), pt'ită, n'ime (Transilvania), băiet, felili, șinși (cinci) (Moldova).
• Regionalisme gramaticale:
a. forme ale perfectului compus: o fost, s-o dus, perfectul compus perifrastic: o fost zâsă (Transilvania), am plătitără, mu veni tară (Muntenia); „este” transformat în „îi" și „e";
b. lipsa acordului dintre subiect și predicatul exprimat prin verbe la perfect compus indicativ: „Nu mi-a sosit încă oamenii” (U,. Caragiale, O scrisoare pierdută); in Muntenia acest „acord regional” este mai frecvent: „Este ouă la magazin". De asemenea, adverbul restrictiv „decât" este utilizat în această regiune în mod eronat în absența adverbului de negație „nu": „Am stat decât două ore în oraș".
- Regionalisme lexicale:
- a împlânta (a vârî), sămădăci (care ține socoteala a ceva, un fel de administrator), păcurar (cioban), slobod (liber), birău (avocat), bâtă (bunică, bătrânică), cătană (soldat), o țâră (puțin), fâgădău (crâșmă), ai (usturoi), o gătat (a terminat) - toate din Transilvania;
- pehlivan (șarlatan), dăulat (istovit), dadă (leliță), a dauli (a jeli), dăunaș (păgubit), jitar (paznic al semănăturilor), zaibăr (vin) - cuvinte aparținând zonei Munteniei;
- păpușoi (porumb), băbătie, (bătrânică), oleacă (puțin), perje (prune uscate), ocniță (magazie), iarmaroc (târg), barabule (cartofi), harbuji (pepeni roșii) - cuvinte specifice Moldovei.
- Inversiuni: Om veni la 11 ceas (la ora 11); rogu-te. Importanța acestor fapte de limbă rezidă atât în posibilitatea pe care le-o oferă scriitorilor de a ilustra vorbirea vie a personajelor, de a data și de a localiza acțiunea, cât și în faptul că ele constituie o sursă valoroasă de îmbogățire și nuanțare a vocabularului.
- Expresii superlative: cât îi Cluju și vilagu (niciodată).
—» Vă oferim în final o secvență de dialog ce ilustrează graiul ardelenesc:
„- Lele Floare, țî s-o înhâit pălantu' și-mi trebe niște ștempți să țâ-1 oblesc. (Lele Floare, ți s-a dărâmat gardul și-mi trebuie niște lețuri să ți-l îndrept).
- No, mai stai o țâră, că 1-om direje dacă-i musai, numa să vie Vasile de la horincie, ard-o focu'de palincă! (Ei, mai stai puțin că îl vom repara dacii trebuie, numai să vină Vasile de la ca/anul cu țuică, ard-o focul de țuică).
- Dară, atunci m-oi hodini oleacă pe laită, la ulița. (Dacă-i așa, am sil mă odihnesc puțin pe bancă, la drum)".
Oferim, pentru contrast, un alt exemplu de text aparținând dialectului moldovenesc, scris de Ion Creangă în prefața Amintirilor din copilărie:
„Multe prostii ăi fi citit de când ești. Cetește, rogu-te, și aeste și unde i vede că nu-ți vine la socoteală, ia pana în mână și dă tu ceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut".
LIMBAJUL ARHAIC
Limbajul arhaic conține toate cuvintele, expresiile, fonetismele, formele gramaticale și construcțiile sintactice care au dispărut definitiv din limba comună ori au încetat să rnai fie uzuale. Mai apare în textele vechi (cronici, documente istorice, texte religioase, juridice), dar și în operele literare prin care se reconstituie atmosfera unei epoci trecute (de exemplu M. Sadoveanu, Frații Jderi, C. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul).
Unele arhaisme s-au păstrat în limba română contemporană, însă au sens schimbat. Exemple:
domn - voievod;
- locuitor al orașului; crunt - însângerat;
- dur, violent, năprasnic; a tabăra - a instala tabăra, corturile;
- a năvăli; prostime - oameni simpli, fard școală, popoi;
- substantiv colectiv ce desemmvi/ă un grup de oameni lipsiți de inteligență.
În operele literare, folosirea arhaismelor conferă o deosebită savoare textului, o notă de autentic, de culoare locală, impresionând prin cum a fost atunci și acolo.
În textele istorice actuale, aparținătoare stilului științific, arhaismele apar dublate de sinonime explicative fie ale unor funcții: vistiernic = trezorier, fie ale unor obiecte de u/ vestimentar sau militar: sceptru = însemn al puterii, săneață = pușcă.
Limbajul arhaic se ilustrează diferit, în funcție de compartimentele gramaticale. Astfel, el apare
1. la nivel sintactic și se concretizează prin:
- topica inversă a frazei, după modelul limbii latine: „Nu v-am spus că acesta om de boierie nu este?" (Miron C'ostin, Letopisețul Țării Moldovei);
- separarea, după modelul latin, a unor părți de propoziție organic legate între ele (substantiv-atribut, verb-complement), precum și așezarea verbului în poziție finală, ceea ce face destul de neclar sensul frazei: „...și au picat acolea cazaci, iară și supt ai noștri cai s-au aflat răniți câțiva și morți..." (cai sau oameni?) sau: „și mai vârtos primejdia lui Matei Vodă, cu rana ce i s-a prilejuit (intercalare disociativă) de care, cu adevărat și bătrân au fost, iară cât să hi mai putut trăi, rana aceia i-au scurtat rămășița zilelor, că până la anul, netămăduit de aceea rană, au murit..." (L Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
2. la nivel morfologic, prin:
- folosirea infinitivelor lungi cu valoare predicativă: „... veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi..." (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
- existența unor locuțiuni verbale arhaice („să nu-mi vie asupra", „îți face știre");
- formele inversate ale adjectivelor la diverse grade de comparație: „cu cel mare cap al tău" (M. Costin);
- arhaisme morfologice: inversiunea componentelor perfectului compus și dezacordul subiectului cu predicatul: „Fost-au (pi.) acel Ștefan Vodă (sg.) un om nu mare de stat..." (Gr. Ureche) și folosirea mai mult ca perfectului perifrastic: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, / Prin care trece albă, regina nopții moartă" (M. Eminescu);
- frecvența verbelor la infinitiv pe poziția verbelor la modul conjunctiv: „Lucrul lui știa a-\ mântui" (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei);
- folosirea perfectului simplu arhaic: „M-a fermecat cu vro scânteie / Din clipa-n care ne văzum" (M. Eminescu);
- folosirea pluralelor vechi, în ,,-e": „Cu de-argint aripe albe" (M. Eminescu) sau în ,,-uri": „Ruinurile Târgoviștei" (Vasile Cârlova);
- frecvența formelor de genitiv-dativ învechite: „...ș'a virtutei dorul dulce și fierbinte..." (Gh. Asachi, La patrie); „Voiesc dreptate, cer mântuire / Patrii mele, jalnic pământ" (V. Cârlova, Rugăciune); „Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet" - dativul arhaic (M. Eminescu, Epigonii).
3. la nivel fonetic, prin:
- forme arhaice ale unor lexeme păstrate pe alocuri și în limba română contemporană: „leneșu", „vărsătoriu", „hirea", „carii", „den", „pre";
- fonetisme arhaice: „hiclean" (viclean), „împle" (umple), „samă" (seamă), „cură" (curge), unele întâlnite și în poezia eminesciană:
„Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură încet, repovestită de o străină gură."
(M. Eminescu, Melancolie);
4. la nivel lexical, prin:
- arhaisme lexicale: „breslaș" (meseriaș), „anteriu", „logofăt", „vistiernic", „neatârnare", „chezaș", „calpac", „odoare", „a se pecetlui";
- arhaisme semantice: existența unor cuvinte care și-au schimbat sensul în limba română contemporană: vornic (funcția domnească) - vornic (primar); carte (scrisoare) - carte (operă scrisă tipărită); divan (formă de organizare politică) - divan (pat); crunt (însângerat) - crunt (dur); rost (gură, cioc) - pe de rost (memorare, spus cu gura, fără sursă scrisă), a lua pe cineva In rost (a certa); cuvânt (motiv) - cuvânt (lexem), arhaism semantic rar, cunoscut însă și valorificat de poetul național:
„Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt" (M. Eminescu, Scrisoarea II).
5. la nivel stilistic, prin:
- cumulul de epitete pentru portretizare: „leremia Movilă: „om întreg la toate, nemândru, nerăpitor, nevărsătoriu de sânge, blându" (M. Costin);
- realizarea antonimelor prin prefixare negativă (neleneșu);
- expresia memorabilă și epitetul popular relevant: „bogate nevoi și rușini face turcii beților oameni" (I. Neculce);
- participarea afectivă, exprimată cu ajutorul exclamațiilor care subliniază durerea, indignarea: „O! Moldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpânesc în tine, toți înțelepți, încă n-ai peri așa lesne" (Miron Costin);
- anticipările menite să capteze atenția și s-o mențină trează: „ceti-vei povestea mai gios la rândul său";
- folosirea proverbelor: „Lupul părul schimbă, iară nu hirea" (M. Costin);
- comparația cu rol moralizator: „Suntem porniți cu toții spre răutăți, ca o roată când dă de vale și nu se poate opri, și suntem toți cu totul ca niște dobitoace necurate..." (Antim Ivireanul, Didahiile);
- metafora: „Nu spunem că ținem balaurul cel cu șase capete, zavistia." (Antim Ivireanul, Didahiile).
NOTĂ: Arhaismele, privite în ansamblu, servesc la fixarea în timp a acțiunii unei opere literare contemporane, dacă sunt folosite intenționat, pentru culoarea locală (exemplu Al. Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul). Dacă textul aparține unor secole mai îndepărtate, arhaismele corespund limbii române comune de atunci, neconsiderându-se, la nivelul timpului scrisului, ca fiind arhaisme (Letopisețele cronicarilor).
LIMBAJUL COLOCVIAL (FAMILIAR) SAU AL CONVERSAȚIEI UZUALE
Limbajul colocvial îndeplinește funcția de comunicare într-o sferă restrânsă (adecvându-se relațiilor particulare, intime, neoficiale între membrii unei colectivități mici).
Modalitățile de comunicare folosite în acest limbaj sunt:
• dialogul oral;
• dialogul scris (scrisoarea);
• monologul scris (notițe, jurnal intim, amintiri);
• monologul oral (urări, felicitări, toasturi, relatări, anecdote). Mijloacele lingvistice caracterizatoare sunt foarte variate:
• se folosește jargonul, argoul, limbajul profesional;
• apare diglosia (capacitatea vorbitorului ele a-și adapta exprimarea potrivit mediului și de a înțelege mai multe variante).
Caracteristicile limbajului colocvial sunt:
• naturalețea, relaxarea, degajarea în exprimare;
• folosirea unor cuvinte cumulative: „Ce lucruri noi ai să-mi mai spui?" și cu sens figurat: „E totul varză în capul tău!"
• aproximări: „...s-a dus la Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul..." (I. Creangă);
• comparații de uz comun: „intră ca-n brânză", „umblă ca pe podul Clujului";
• elidarea unor vocale pentru dinamizarea conversației: „ad-o-ncoace", ,,und' te duci?";
• frecventa utilizare a poreclelor și antroponimelor diminutivale: Gigei, Ancuța, precum și a numelor de alint: Pușica, Puiuț etc.
• ticuri verbale: „Mă rog...", „deci", „înțelegi";
• cuvinte din lexicul neliterar: „Dă-mi, mă, o țigară, ftre-al dracu" (M. Preda); „s-o ia naiba de treabă!";
• forme pronominale cu circulație regională: „io" (eu), „ăia", „ăilalți" etc. și forme în viitor popular: „o să mă duc";
• forme verbale regionale: „să beie", „să vie" și folosirea formelor scurte ale verbului „a fi": e, îi, -i;
• întrebuințarea clișeelor lingvistice: „Am fost, dow'lc, în oraș...", „Mă-nțelegi dumneata?", „deci", „nu-i așa?", „pe bune";
• mijloace extralingvistice (mimică, gestică etc.);
• repetiție, tautologie, pleonasm, anacolut;
• utilizarea zicalelor, proverbelor, expresiilor și locuțiunilor;
• folosirea formulelor de adresare substantivale: „doamnă", „stimate domnule", pronominale: „tu", „voi" sau interjecționale: „bre", „fă" etc.
Exemple:
• se spune că lupu-și schimbă parul... dacă-1 mai are - adaptarea ironică a unui proverb la o situație dată;
• la război ca la război - zicătoare ce induce ideea că în confruntări directe pot apărea pierderi neprevăzute;
• a făcut o afirmație bulversantă, chiar dacă după aceea a încercat să dreagă busuiocul - locuțiune care înseamnă încercarea de a corecta ceva;
• pielea acestui politician mulți oameni ar dori s-o pună la sărat -expresie care vizează dorința de a sacrifica pe cineva;
• se trâmbițează sus și tare că... - expresie folosită pentru a conferi un sens peiorativ ideii de insistență prin repetare;
• atitudinea lui a dat o lovitură sub plex adversarului - sintagmă care are sens propriu în limbajul boxerilor dar care, transferată într-un limbaj colocvial, înseamnă atingerea punctului nevralgic al adversarului;
• tot din limbajul comun oferim o altă sintagmă cu sens propriu care este transferată altor contexte comunicaționale, pentru expresivitatea ei: acest actor dă rateuri cam des - în sensul că greșește replicile;
• la o adică, tot unul și unul, treabă cam deocheată etc.
• încărcătura afectivă, marcată prin folosirea diminutivelor, augmentativelor, cuvintelor peiorative (jignitoare), expresiilor figurate („a da foc la valiză"), interjecțiilor, formulelor de adresare, vocativelor, imperativelor, a mijloacelor fonetice (intonația, accelerarea sau încetinirea ritmului) și a interogațiilor retorice: „La voi curge numai lapte și miere?";
• înclinația către satiră și umor manifestată prin: folosirea poreclelor, a contaminărilor, a răstălmăcirilor, a asocierilor neologice, a stridențelor lexicale și gramaticale:
„- Țeava aia? Cine se uită-n barba ei? O lăiem cu flexul! Noi nu lucrăm de-a moaca, terminăm în doi timpi și trei mișcări și ne vedem de cârpele noastre, mă-nțelegeți?"
ARGOUL

Argoul este un limbaj codificat cu scopul de a fi înțeles numai de cei ce-1 folosesc, doar că pitorescul acestuia îl face atrăgător și pentru alte grupuri de oameni care „sparg" ușor codurile. Apare la nivelul anumitor grupuri sociale: elevi, studenți, soldați, delincvenți.
Se reduce ia un lexic specializat, prin care se asigură încifrarea mesajului, restul compartimentelor gramaticii nefiind incluse în acest registru stilistic.
Vocabularul specific argoului se schimbă frecvent pentru a face mai dificilă decodarea de către alți vorbitori, fiind, de altfel, cel mai dinamic sector al vorbirii.
Caracteristici:
• cuvintele de bază, fonetica și morfosintaxa sunt ale limbajului popular;
• folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte și sintagme din limba comună: cocor (hoț); sticleți, curcani (polițiști); la mititica (închisoare); bostan (cap); cățea (mitralieră), meseriaș (deosebit), le sare borșul (le curge sângele), a merge cu nașul (a călători fraudulos), a rămâne mască (a fi uimit), cel mai tare din parcare (lider);
• folosirea unor cuvinte arhaice sau dialectale care nu sunt cunoscute de toți vorbitorii: pârnaie (închisoare); calpuzan (falsificator de bani); clănțău (informator); parai (bani), verzișori (dolari);
• termeni tehnico-științifici de circulație relativ restrânsă. lunetist (informator), beton (foarte bun);
• împrumuturi din alte limbi: din maghiară, gabor (polițist); din țigănească, biștari (bani), a ciordi (a fura), gagică (țipă); din germană, vax (lipsit de valoare); din engleză, bișniță (comerț ilegal); din spaniolă, a se da grande (a fi orgolios, trufaș), bcngos (șmecher);
• cuvinte noi: nașpa (neplăcut), șmenar (borfaș), nasol (neplăcut, rău, urât).
La știrile PRO-TV din 19.XI1.2003 s-a enunțat următoarea propoziție extrasă din limbajul argotic al hoților de buzunare bucureșteni: „Am cântat un crocodil din burduful cloștii", decodată astfel: am furat un celular din buzunarul interior al poșetei.
Iată deci că se dezvoltă paralel cu limbajul comun altul special, criptic.

JARGONUL

Jargonul este un limbaj specializat, o variantă a limbii, identificabilă în funcție de repere socio-culturale sau profesionale.
Acest tip de limbaj conține neologisme preluate din limbile romanice (franceză, italiană) și engleză, folosite în mod abuziv, ceea ce induce o tentă de prețiozitate, elitism și paradă de falsă cultură.
Termenii de jargon apar frecvent în limbajul unei anumite categorii de vorbitori (tinerii), dar și în presă sau în operele literare (exemplu: operele lui I.L. Caragiale, unde elementele de jargon pun în evidență formele fără fond, diferența dintre esență și aparență): soare (serată), madam (doamnă), pe parola mea (pe cuvânt de onoare), mă tante (mătușa), șarm (farmec).1
Exemplele: „bye-bye", „OK", „full", „high-life", „ciao", „five o'clock", „cool", „job", „luminat â giorno", „lorgnon", aparținând tot jargonului, se remarcă prin stridență, agresivitate sonoră și totală nepotrivire cu spiritul limbii române, din care cauză trebuie evitate.
Termenul „jargon" desemnează însă și limbajele specializate, specifice unor profesii științifice și tehnice: arhitectura, chirurgia, astronomia, lingvistica, astronomia, care abundă în termeni caracteristici, ceea ce are ca efect opacitatea acestor texte pentru cititorul neavizat:
„Teoria structurilor disipative formulată de Ilya Prigogine este un model de coevoluție. El implică o dependența reciprocă a «macrosistcmului» planetei și a «microsistemului» atomilor, celulelor sau bacteriilor care îl constituie. Evoluția ar fi atunci o încercare, o tentativă de cooperare între sisteme deschise și planeta care este asemănătoare unei ființe vii autoorganizate".2
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum