AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica I

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica I

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:28 am

Code:
RESTITUIRI
Serie îngrijită de MIRCEA ZACIU
TUDOR ARGHEZI
ARS POETICA
Ediție îngrijită, prefață și note de ILIE  GUȚAN
Coperta de VASILE POP SILAGHI
EDITURA DACIA CLUJ  1974
PREFAȚA
A vorbi despre ars poetica în cazul de față pare un gest temerar și o întreprindere deșartă din capul locului cită vreme materialul invocat ca argument și, totodată, ca lext de bază, n-a fost niciodată conce¬pu1 și elaborat sub seninul vreunei rigori sistema¬tice și teoretice. Tradiția nu poate servi aici la ni¬mic pentru a descrie șerpuirea deconcertantă a unui spirit mereu neliniștit, neîngenuncheat de vreo for¬mula canonică și ostil cantonării la vreo schemă con-strîngătoare. Pentru a gîndi și a scrie — tocmai în epoca modernă — o altă și nouă poetică menită să legifereze inovațiile, cuceririle sau eșecurile, secre¬tele ori evidențele procesului de creație contemporan, cel mai puțin chemat era Arghezi, chinuitul fără pereche al slovei din acest veac, conștiință contor¬sionată și contradictorie, în continuă neodlKnă și lipsită de privilegiul tihnei necesare scrutării la rece a fenomenului literar și expunerii logic-discursive a observației. A și repudiat, deseori, asemenea velei¬tate (și vanitate) și nu a pregetat, cînd i s-a ivit îm¬prejurarea, să ironizeze acid ambiția speculativă a unor confrați de a vîrî în rețete inefabilul. Cel por¬nit pe drumul lung al Artei nu putea să-și îngă¬duie popasuri de rememorare cu intenții normative, mai ales cînd era convins că exemplaritatea cuiva este unică, irepetabilă, „pedagogie pentru repetenți",
datoria  fiecăruia  fiind  să-și  urmeze  cu  neclintire steaua  în  necunoscut. Frămlntat  tot  timpul  de  ne-încetata  primenire a operei,  scriitorul  și-a  schimbat de la o „vîrstă" la alta uneltele șij«flcxele, nemai-avînd cum și cînd să se statornicească la o formulă anume spre a o statua ca posibilitate ori ca model de creație. Nici nu credea că e nevoie de așa ceva deoarece artistul trebuie să fie liber, ferit( de dogme și  departe  de  scolastica  uniformizatoarei Așa  gîn-dește o inteligență „primitivă", la fel de profundă cu a lui Brâncuși, înclinată să prețuiască, cu rare echi¬valențe în lumea  cultă,  geniul  necultivat  al  creato¬rului anonim. Orgolii de maestru nu l-au ispitit ni-cicînd pe Arghezi și, cînd cineva se erija în „șef de școală", împărțind cu dărnicie, în dreapta și-n stînga, sfaturi, învățături, a fost biciuit cu inclemență. La o atitudine atît de inflexibilă se adaugă și o funciară stare de umilință: „Mi se pare adeseori, într-adevăr — mărturisea, autopersiflîndu-se —, că sînt cel mai timpit dintre  proști".  Incapabil  de  a  se înțelege pe sine,  de  a  pricepe  neînțelesurile  propriei  creații,  ol își refuză calitatea de a da altora, începători, lecții. Dar să nu ne înșelăm: cine poate crede ce ne spune poetul fără să observe că la Arghezi vorba, pe ne¬așteptate,  se  răsucește  polemic  și  mușcă  adînc?  Și totuși,  de  o  ars  poetica  argheziană  se  poate  vorbi. Și încă de una veritabilă și exemplară în multe pri¬vințe.  Arghezi  însuși  a  folosit  sintagma  deseori.  Să cităm  doar  Ars  poetica  —  scrisori  unei  fetițe,  cea mai puțin credincioasă genului, însâ cea mai  carac¬teristică  spiritului  arghezian  în  ipostază  de  pole¬mist subtil și ironic. Sub paravanul tradiției rămase
la titlu se desfășoară o profesiune de credință de o neîmblînzită iconoclastie și parodică pînă la discre¬ditarea oricărui ilustru model. Scepticismul față de utilitatea rețetei în artă nu l-a părăsit niciodată știind că aici nimeni nu pătrunde fără chemare și că fiecare deprinde singur secretul.
Cu înverșunare, de o intemperantă nemaiîntîlnită hi noi, Arghezi refuză să propună cititorului reflecții de ordin speculativ asupra artei, dar — obișnuit cu paradoxuri — de cîte ori are ocazia emite opinii și judecăți de valoare cu probitatea teoreticianului disi¬mulat. Nici că se putea altfel cînd pentru el, dacă' a scrie a însemnat un mod fundamental de exis-tență, cum deseori ă mărturisit („Trebuia să scriu. Mi-era foame, mi-era somn, să scriu...", „Pentru noi, papagali căzniți, cîntecul nu sfirșește niciodată". „... cînd te arunci în cerneală, e pe toată viața", „Cit mai sînt pe lume viu,Nu trăiesc decît cînd scriu" etc),'scrierea I— ca formă supremă și esen¬țială de manifestare"a unei vocații de excepție — a fost una din permanențele meditației, de care s-a apropiat de fiecare dată întrebător și tulburat, cu înfiorare și mirare, ca în ceasul pasului dintîi. Pe întinsul a peste șase decenii de caznă asupra cuvîn-tului au fost publicate în presa vremii, -în cărți de poezie sau de proză, numeroase articole, tablete, bi¬lete, epistole, poeme, poezii ș.a, cea mai mare parte nestrînsă încă în volume, emoționante documente li¬rice, revelatorii pentru o conștiință frămîntată, pen¬tru spectaculoasa devenire în timp a scriitorului și a operei, din al căror cuprins se degajă crezul artistic, neliniștile  și  îndoielile  procesului  de  creație  înțeles
IM
și asumat ca un blestem, ca o predestinare, ca o dramă cu irezistibile seducții, experiență dureroasă și imprevizibilă, teribilă aventură a omului în ne¬cunoscutul existenței și, mai ales, al imaginarului-„Marea se înfruntă pe riscul exclusiv al celui ce vrea să o străbată înot. E regretabil dacă te biruie talazul, dar nici nu e mare lucru dacă l-ai birui, însă numai în singurătate și îndoială se încearcă tra¬gica plutire. E o condiție de viață si de moarte" (Co¬respondența). Laolaltă, aceste pagini reprezintă gra¬ficul sensibilității argheziene, cu nedumeririle, răsu¬cirile, întunecirnileșTiluminațiile ei, cu obsesiile și dramatismul explorării de sine, cu certitudinile și incertitudinile creatorului, cu împlinirile și eșecu¬rile creației. Dintr-un cutremur permanent s-a înăl-țat, purificată, întreaga operă supusă neîncetatei auto-observalii a scriitorului stăpînit de un indicibil ma-sochism. De la Vers și poezie (1904) pînă la ultima tabletă publicată în revista Argeș (1967), autorul și-a făcut  din  marea  taină  a  scrisului  obiect  de  reflec-
ție  niciodatăișioyit,  adunîndu-se  pe  această  temă
sute și sute de pagini, ele însele o operă, a cărei în¬semnătate este considerabilă pentru înțelegerea des¬tinului unui artist. Ce l-a îndemnat pe Arghezi să rămînă treaz toată viața, în fața propriei conștiințe spre a o interpela mereu neștiutor și niciodată mul¬țumit, asupra artei? Aceeași neîncredere în sine și nevoie de conștientizare a faptului? Imperativul responsabilității artistului? Neastîmpărul spiritului in¬terior însetat continuu de confruntări? Totul este posibil la un scriitor ca Arghezi, al cărui cuvînt ro dește dintr-o elaborație  îndelungă  și  printr-o  nemi-
loasă  supraveghere.  Fiecare  pagină  poartă  sigiliul autocenzurii  și  este  sinteză  de  clogoiiri  ale  ființei dornice să se mîntuie și să se purifice. Dialogul cu sine sau cu alții, avînd ca  pretext arta, recomandă o  conștiință  problematică,  îngrijorată  de  destinul creației 1n  genere.  Meditația  depășește  deseori  oca¬zia iar direcția polemică se stinge în tăria argumen¬tului, deschizîndu-se unghiul privirii în absolut a fe¬nomenului.  Ideile  estetice se risipesc  și  se adîncesc în operă ca  nervurile în  trupul  copacului  pentru a căror  recuperare  se  cer  operații  fine  de  descifrare și analiză cînd lipsește nota explicită. La Arghezi si¬logismul se preface în metaforă sau simbol iar lim-bajul discursiv și rece se aprinde în văpaia poeziei. Dacă unele pagini expun cu limpezime un crez, al¬tele, destul de numeroase, au o construcție imagistică deviată  spre  parabolă,  cum  se  întîmplă  în  diverse poezii și poeme, unde conceptualizării observației i se preferă sugestia polivalentei lirice  Dincolo de mătă-surile  sclipitoare  ale  invenției  literare  se  deslușesc adîncimile  de  gheață  ale  unei  inteligențe  intuitive prin excelență, cu rădăcini în vechi spiritualități al¬toite  cu  ecouri  ale  gîndirii  moderne.  Fără  îndoială că trecerea prin climatul macedonskian a lăsat urme cu reverberații de durată, îneît imediata rebeliune a tînărului  poate  fi  taxată  ca  formă  de  eliberare  de sub tirania  unor influențe îndeosebi  de  esență  teo¬retică. Acestea vor fi însă absorbite de personalitatea dizolvantă a lui Arghezi, dispusă să re-gîndească lo¬gica eternă a  poeziei,  să  re-formuleze fundamentele artei în limbaj  poetic și  simbolic de-o aparentă in-
I
coerență dar structural-unitar. Cîteva semnalări de detaliu le considerăm oportune și simptomatice pen¬tru o posibilă exegeză.
Sîmburele  de  foc  al  poeticii  argheziene  este  c«-vintul.  Opera  se  înfățișează  ca  un  univers  de  cu-vinte și cine străbate acest labirint se află sub fas¬cinația  luminii  originare:  intens  strălucitoare  în  a-dîncimi,  difuză  și  rarefiată  la  margini,  amețitor spectacol  de  înțelesuri,  culori  și  nuanțe.  Impresio¬nantă  este  aventura  existențială  a  cuvîntului,  cu semnificații  și  rosturi  mai  presus  de  convenții,  în care  palpită  dramatic  tensiunea  începuturilor  înăl¬țată peste veacuri, pură și vie.  Arghezi are meritul de a ne face contemporani cu Geneza. El restituie cu¬vîntului    funcția    elementară,    înstrăinată    în    vreme prin  convenționalizare  dar  rămasă  nealterată  în  ab-solut. Scrisul, „născocit de oavieni ca o zămislire difa nou  a  lumii"  devine  la  Arghezi  act  ontologic  și, înainte  de  a  fi  artă,  este  stil  de  existență.  De  la acest prag se cuvine să pornească actul lecturii pen¬tru a nu rămîne superficia unei „formidabile invenții verbale",  reală  desigur,  însă  nu  esențială,  deoarece dincolo  de  ea  se  desfășoară  un  proces  care  anga¬jează  puteri  și  virtuți  ale  substanței  primare,  con¬densată pînă la simbol în cuvînt. jfPoetul obține prin cuvînt,  în  opera  lui.  o  nouă£djț'ie  —  excelentă  și unică în veac — a prunciei cuvîntului, acesta nefiind redus la limita din dicționar, ci înălțat la rangul de agent al cunoașterii, el însuși constituind o continuă e' periență  inițiatică.  Acest  simplu  semn  grafic  și
convențional servește ca instrument de intrare în lu¬mea adevărului etern și fundamental. Cînd toate sînt U-erAtoare,  schimbîndu-se  necontenit,  poetul  întreză¬rește  peste  vremelnicii  permanența  cuvîntului,  „mi-racolul suprem", iscat din viață și  ,,rămas pînă azi, nedezlipit de viață și pecetluit". In fața lui, poetul se simte înfiorat pînă la mută contemplație, neputincios de a-și explica  acest mare neînțeles plin  de înțele¬suri și tîlcuri ascunse,  congener cu alte minuni alo firii,  taină  între  taine.  întrupare  a  materiei  ajunse la  treapta  maximei  spiritualizări:  „Dar  al  cui  est cuvîntul?  al  omului?  al  naturii?  Nu  este  cuvîntul de-un  neam  cu  apele,  cu  vegetalele,  cu  minereul?" Sensurile lui  „s-au frămintat  de-a  lungul veacurilor cu lumina, cu soarele, cu melodia păsărilor și a co¬drului ...". Arghezi reține atît funcția de generalizare și  abstractizare,  cît și  imensa posibilitate  de zămis¬lire. „Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii  si  omul  poate  crea  din  cuvinte,  din  sim-boale, toată natura din nou, creată din materiale  in spațiu, și o poate schimba". Fiind realitate esențiali-zată și sublimată, cuvîntul, apt de extraordinara de-miurgic, poate re-crea realitatea dată sau poate crea o  alta  nouă,  imaginară  Potențialitatea  lui  creativă nu cunoaște limite cîtă vreme în el par a se fi con¬centrat,  într-o  infinitate  de  forme  și  (Joze  frămîn-tările  materiei  primordiale.  Pentru  Arghezi  cuvîn- / tul  țipă  de  materialitate  și  vitalitate  iar  în  spațiul i lui simbolic zace un nesfîrșit clocotitor. Scrisoare cu tibiivrhl "cuprinde apoteoza cuvîntului tocmai în acest sens,  subliniindu-i-se  aci,  cu  smerenie  extatică,  și omniprezența și inepuizabila virtute de a se primeni de-a pururi ca însăși existența.
10
n
tț    Sensul  meditației  argheziene  e  profund  umanist, excluzînd  ideea  de  transcendență.  Dacă  „la  început cuvintul  umbla  pribeag",  pierzîndu-se  în  vînt,  doar intervenția conștientă a omului a ferit cuvintele de-a nu  deveni,  „lăsate-n  voia  singurătății  lor",  „timbre uzate", de-a nu putea evoca „peste-nconjurul lor în¬gust nimic". Măreția și fascinația cuvîntului în aven¬tura sa în Timp sînt puse pe seama omului — ins de excepție și  creator de vocație — care îl îmbogă¬țește  continuu  și-i  întreține  suflul  primar:    „Cînd vine  cîntărețul,  povestitorul  sau  apostolul,  cuvintele treînură  ca  păsările  îndrăgostite  la  ivirea  liniștite¬lor dimineți; ele cintă, vorbesc sau amenință și bles¬temă (...) Miracolul cuvintului se împlinește cu mi¬racolul  înflăcărării  lui".  Din  acest  moment  —  deși nu se neglijează rostul ontologic — meditația coboară în spațiul creației artistice cu preocuparea constantă 'de  a  lumina  responsabilitatea  scriitorului.  Gîndind actul  creator  în  general,  Arghezi are în  vedere,  cu precădere,  propria-i  creație,  îneît  oricît  de  imperso¬nală ar fi propoziția, ea ascunde un credo formulat cu  certitudinea  că  „nici  un  meșteșug  nu  este  mai; frumos și mai  bogat,  mai dureros și mai gingaș ca) meșteșugul  blestemat  și  fericit  al  cuvintelor",  pre¬făcut în „pasiune nestăpînită", fără putința de a se elibera  de  sub  tirania  ei,  căci,  „cînd  o  urăște  mai mult,  atunci  o  iubește  artistul  mai  puternic".  Două perspective i se deschid scriitorului: suferința și vo¬luptatea;  ambele  dependente  de  cuvînt,  după  cum statutul acestuia se modifică prin acțiunea radicală a celuilalt.  Așadar,  regim  de  reciprocitate  absolută:[ grandoare  și  nimicnicie,  și  de-o  parte  și  de  alta. Artistul  și  Cuvîntul sînt termeni  de opoziție dar și
de complementaritate necesară, îneît raportul dintre aceștia devine la Arghezi un permanent conflict con¬cretizat în blestemul scrisului. Poetul „rugii de seară" pornește la drum cu proclamarea orgoliului romantic de revoltat și de demiurg, ambițios în a redimen-siona universul. Acțiunea sa are o dublă finalitate: una de distrugere violentă,  alta  de construire lentă
cele  două  atitudini  cardinale  ale  operei  de  mai
tîrziu. Voindu-se mag cu puteri taumaturgice, Ar¬ghezi imploră infinitul: „Și dă-mi virtutea unui brom, / pămîntu-n vrăji să ți-l destram" spre a ni¬mici „o lume vagă lîncezîndă" și-a face „să țîșnească — apoi, din fund,O alta, limpede și blinda". Cum se vede, se conturează aici o antinomie de ordin existențial: reala Geneză și posibila (rîvnita) Geneză.  Dorind să iasă din prima, negînd-o, poetul aspiră să intre în a doua, creînd-o. Tensiuni extraordinare, clocotind vulcanic în ființa lui, îl îndreptățesc să-și fixeze un atare ideal și să-și asume calitatea de De¬miurg. Pentru a crea, poetul înțelege că trebuie să purceadă de la gradul zero; spre a-și împlini visul, el a și identificat miraculoasa unealtă: „Cuvintul meu să fie plug". Dar acesta oficiase și în vechea Ge¬neză, îneît din capul locului se ivește incompatibili¬tatea. Poetul se simte predestinat să primenească lu¬mea, dar o putere obscură i se împotrivește, nerecu-noseîndu-i menirea. Nu-i rămîne decît să supună voinței lui cuvîntul: pentru a distruge și a construi lumea era necesar să se înceapă chiar cu acesta. Rugă de seară este un jurămînt cu răsunet onto¬logic. Urmează marea noapte a Facerii. Scrierile mar¬chează drumul anevoios și sinuos al dramei poetu¬lui'  „Nu  am  talent,  am  o  turburare.  Cuvîntul  îmi
12
13
vine greu  în  condei,  li șterg de zece ori și  tot  nu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare..." (Talen¬tul meu). Riscul cel mare și imprevizibil se ascunde în cuvînt. Din numeroasele pledoarii pentru respon¬sabilitate în  creație  se  degajă  imaginea  unui  poet chinuit și blestemat a cărui viață se încrucișează cu aceeea  a  cuvîntului,  opera  născîndu-se  din accepta¬rea  ca  destin  a  condiției  de  crucificat.  Loc  pentru voluptate nu putea să mai rămînă. Cuvîntul nu pu¬tea fi luat „în deșert" cînd în el se află concentrată o potențialitate ascunsă de convențiile timpului. Xr-f'ghezi  se  străduiește  să  „învie"  cuvînlul,  să-i  resti-\tuie forța și funcția originară. Aspirația aceasta, deși „o caznă" continuă, îl captează total, încît ceea ce în fond este suferință nemingîiată — poetul nefiind ni¬ciodată  mulțumit  de  sine  —  se  preface  în  amăgi¬toare plăcere, și o pasiune blestemată scili          ă
 p, ș  o pasiune blestemată cuyțragedia" scrisului  e  mărturisită  public  ca  joc,  cum  se  în-timplă în Ars poetica unde  accentul  cade pe  amu¬zamentul și spectacolul nevinovat. Mărturia însă are o evidentă adresă polemică: jocul a fost generat de insatisfacția procurată de literatura epocii, scrisă de „tejghetari și zarzavagii"  ai  unei  îndeletniciri  deli¬cate și sacre. Dacă alții  se  credeau gravi,  cînd sub pana lor arta degenera și se trivializa, Arghezi simu¬lează  naivități,  inconștiență,  nealâturîndu-se  celor¬lalți,  îngenuncheați  momentului  și  mediocrității.  El vede în jocul său rațiunea supremă a propriei exis¬tențe,  forma  unică  de  a-și  trăi  viața,  apărată  cu strășnicie: trAș fi fost în stare să ucid pe omul care nu  m-ar fi  lăsat  să  mă joc noaptea  cu  resorturile ți cu maimuțele mele". Nu litera textului îl  repre¬zintă  pe  autor  aici,  ci  semnificația  abia  insinuată.
Ars poetica e un manifest de desolidarizare cu plati¬tudinea în literatură și cu scriitorul abdicat de la condiția sa de „profet".
Cit joc există în jocul lui Arghezi? De facilitate nu poate fi vorba. Migala, răbdarea, asceza sînt domi¬nante. Jocul cu vorbe exteriorizează un fond sufle¬tesc tumultuos și o aprigă dorință de comunicare. Dar în acest scop nu putea să folosească limbajul vîscos, redus la calîpuri și stereotipii. Se impunea crearea unui alt instrument de a comunica. Poetul devine vraci iar poezia — indicibilă alchimie sau,i cum scrie Arghezi, „cuvinte potrivite". Eroarea citi-l torului e de a vedea aici doar „geniu verbal". O ' paralelă între Scrisoare cu tibișirul și Ars poetica poate conduce la altă concluzie. Diferența radicală dintre aceste texte-cheie se află în atitudinea față de cuvînt. In unul se exprimă un act de uimire și contemplație smerită, obiectivată, consemnîndu-se o realitate existentă în absolut, simbolizare a nelimi¬tatului universal; în celălalt, actul s-a subiectivat și e profund reflexiv, cuvîntul înfățișîndu-se ca o rea¬litate creată de artist, emanată din ființa lui co¬vârșită de nostalgii. Lanceput e\ra Cuvîntul... Ar¬ghezi nu are parte de asemenea privilegiu. Cuvîn¬tul, secătuit de vigoarea de odinioară, trebuie re-vitalizat, „înviat", altfel neputînd sluji aspirației la o nouă Geneză. In esență, poetul rămîne modern și năzuiește nu la întoarcerea în timp a lucrurilor, ci la însușirea prin contemporaneizare a unor adevă¬ruri străvechi, deschise permanent devenirii. Tainele lumii se dezvăluie sub alte înfățișări. Alte impe¬rative și țeluri îndeamnă la creație pe omul mo¬dern,  încît  cuvîntul  nu-l  mai  poate  sluji  decît  cu
14
15
condiția unei adecvări de substanță și funcționali¬tate la noua realitate a creatorului. Așadar, Arghezi a început prin a-și crea, întîi, Cuvîntul și creîndu-l pe acesta își scria opera. Noua Geneză se săvîrșea cu chin, cu suferință, cu sleirea propriei făpturi: „Tu trebuie să-i adaugi cuvîniului viu și puțina ta viață, și să nu i-o scazi pe a lui" (Hîrtia). Se consumă astfel conflictul dintre cuvînt și realitatea experienței vitale, afective și spirituale a poetului. Altă șansă nu există decît efortul tenace de adecvare a expresiei la sub¬stanță. Unvesti tura de materialitate și densitate a cu-vîntului își are originea chiar în universul interior al poetului, în lumea sa de experiență și reprezen¬tări, de reflexe și închipuiri, de iluzii și dezamăgiri. Era necesar aici „cuvîntul ce exprimă adevărul". Cuvîntul era obligat să re-creeze lumea de idei și trăiri a poetului din care el însuși fusese creat. Deci, „cuvinte potrivite" traduc o dramă de acuitate on¬tică și propun un Arghezi esențial și substanțial. Aici se petrece continuu un Apocalips și o Geneză! Ceea ce pare un univers de cuvinte, reprezintă un. văl¬mășag de existențe și stingeri. De oriunde ai privi, zărești neobositul joc de pleoape al ochiului ciclo¬pic: veghează demiurgul, cu aceeași uimire, demonic și divin.                                                                      ,
Suspiciunea de „mistică a creației" se spulberă. Spre această afirmație converg și alte argumente. „Slova de foc și slova făurită" — metafore tipic ar¬gheziene — definesc fenomenul poetic ca năseîndu-se din fuziunea a doi factori: spontaneitatea și lucidi¬tatea. Despre poezia lui Eminescu, Arghezi spunea că „încleștată, e a harului frămîntării". La început, în  anii  mănăstrii,  poetul  continuă  și  „experiența"
niacedonskiană  în  ceea  ce  a  avut  ea  mai  sănătos si mai creator: migala)cu răbdare asupra paginii. Ne-liniștea  cea  mai  mare  și  torturantă  la  intrarea  în asceza  sutanei  era  aceea  a scrisului  căreia  îi  dorea un țărm de astîmpârare și o albie de afirmare. Criza era una de  nobilă  însă  confuză vocație.  Fugind  de alții, Arghezi se apropie de sine, voind mai întîi să învețe să scrie, nu oricum, evident indignat de elu¬cubrațiile epocii, ci „pe dedesubt". Trăia cu neastîm-părul de a descoperi un ton — fundamental și ori¬ginal  —  în  individualitatea  sa  profundă,  în  ecouri venite  de  aiurea.  In  acei  ani  de  austeritate,  aple¬cat peste pagina cărții de cult lucrate cu evlavie de meșteri  anonimi,  peste  propriile  îngăimări  literare, Arghezi a avut pentru întîia oară revelația scrisului ca act grav, sacru, suav, dar nemaipomenit de trud¬nic.  Aci  încolțește  credința  că  a  scrie  înseamnă  a accepta „o  mucenicie  și...  o ucenicie  continuă",  că artistul  adevărat  pleacă  la  drum stăpînit  de  disci¬plină severă, de tăria jertfei de sine, de „religiunea" slovei scrise și slujite cu cruzime. Arghezi își începe veacul sub zodiaascezei asumate. In singurătatea de noapte și de veghe a chiliei se naște poetul fascinat de himera poeziei, decis să pornească „asociat cu ine¬fabilul,  la  cucerirea  insulei  de  luciole".  Miracolul stăruinței a prezidat ivirea poetului. Tensiunea mută a  pămîntului,  a  vântului  și  a  cerului  a  urcat  din adîncuri  și  a  coborît  din  necunoscut  în  ființa  lui de  hoinar,  „prin  buruieni  și  stele".  In  tăcere,  în caznă și-n smerenie, fără părinți și netutelat, într-un anonimat de scrib medieval, își face, încet, intrarea. „O  povestire  care  mi-a  plăcut  neînchipuit  de  mult  va  spune  mai  tîrziu —  e  nașterea  lui  Isus  din
16
2 — Ars poetica
17
fecioară nenuntită și Dumnezeu, ijn venirea miracu¬loasă a Fiului pe lume, am găsit documentul stării ci-vile literare\ Spălată de refluxul biblic, parabola este autentică. „Slova făurită" e urmarea răbdării bene-dictine. Fără a ne gîndi în primul rînd la difi¬cultatea scrisului, trebuie să acceptăm ideea că nu¬mai un tumult existențial în dezordine și compli¬cat în adîncime a imprimat intensitate de dramă rostului de creator. Nu absența harului ar fi însă la originea dramei, ci convingerea că a fost și este Alesul, dar printr-o decizie absurdă și neînțeleasă i se refuza acest privilegiu. De unul singur, Arghezi își asumă „tragica plutire", hotărît să cîștige „pe brînci" ceea ce i s-a înstrăinat de oarba transcen¬dență. Oare unii Psalmi nu sînt înfiorați de o ase¬menea atitudine și nu se constituie ca un patetic crez al exasperării poetului de a recuceri o poziție ce i s-a smuls, de a-și corecta un destin deviat și sugrumat?
„Slova făurită" nu învederează doar o abilitate tehnică. în Vers și poezie se sugerează nevoia de co¬respondență a cuvîntului cu o anume senzație, nece¬sitatea ca ritmul frazei să coincidă cu ritmul ideii și al sentimentului, năzuința poetului fiind de a se echilibra lăuntric. Astfel, euforia cedează chi¬nului iar chietudinii i se substituie frământarea. Cul¬tul ascezei și „voluptatea" caznei vor fi profesate cu mîndrie: „Am ajuns la sîmburele țarinii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredelești, și să deschizi o gale¬rie, pas cu pas, palmă cu palmă... Mă lupt de moarte cu ogorul meu, din care țîșnește rar o vină de argint; mă duc pînă la ea cu lopata..." (Talen¬tul meu). Actul creator implică dăruirea pînă la sa-
crificiu atribuindu-i-se astfel aură mitică. In orice ar¬tist de vocație se găsește un virtual Manole: „Alta¬rul ca să fie și pietrele să țieCer inima și viața -Idite-n temelie" (Poetului necunoscut). Prin propria -peră Arghezi autentifică legenda. In consecință, ipo¬teza artei ca simplu meșteșug, ca manufactură ief¬tină și la îndemîna oricărui mînuitor abil de vorbe lunecoase, cade. „Slova făurită" poartă cu măreție un destin exemplar pentru umanitate, dă strălucire unei misiuni de apostolat în poezie.
Solidară cu observațiile de mai sus este și una din rigorile scrisului: nevoia de maximă densitate a paginii fără a împuțina cumva substanța. încă din 1904 — cînd j5eaflajacâutaEea «nut început — poetul formulează prerogativa estetică a concentră¬rii pînă la esență, pînă la „rocă și cristal", o mare parte a articolului semnat în „Linia dreaptă" nefiind nici „o profesiune de credință parnasiană", nici apel la „formalism științific", ci îndemn la esențializare, la sinteză, ceea ce explică supremația și no¬blețea poeziei („versul concentrează în sine volume"). Cînd se supralicitează execuția tehnică pentru a se susține calitatea de nou în artă, Arghezi subliniază ca virtute relevantă puterea de concentrare evidentă îndeosebi în poezie unde progresul s-a realizat în di¬recția eliminării discursivității în favoacea subtili¬tății, cîștigîndu-se „exploatarea imaginilor", „inten¬sificarea sentimentului", „starea de vaporozitate o ideii", adică specificitatea lirismului. în numele „pu¬terii de definire scurtă" autorul condamnă lăbărța¬rea, prolixitatea, fabula, el însuși exemplificînd prin regimul sever al tabletei și biletului, al poeziei și poemului,  de o mare  diversitate,  unde o  largă res-
(8
19
pirație se toarnă în minimum de expresie. Cuvinte potrivite se reține ca o carte elaborată prin veghea eonstrîngerii severe Cîndva poetul recomanda unui confrate mai tînăr să scrie în fiecare zi cîte o poe¬zie, dar să aleagă pentru un nou volum cinci poezii dintr-un an. îndemnul vine din experiență. Cartea din 1927, năzuită a fi unică, trebuie interpretată ca o sinteză de cărți scrise și trăite paralel, succesiv sau în opoziție, Cartea cărților, imagine rezumativă a unor existențe în zig-zag, poetul avînd încredințarea că, în ciuda multitudinii de forme în care se risi¬pește și se consumă viața cuiva, se poate identifica o formă ideală, permanentă, aptă de a le cuprinde și modela pe toate celelalte. Cu alte cuvinte, „pă¬durea, care-i codru numai de la distanță, e, de aproape, o singură frunză repetată. In vegetal, în animal, creația cunoaște o singură expresie definitivă: sămînța, cristalul" (Lucrul dracului). Să fie următoa¬rele volume o parafrază a formei ideale? Sau o nostalgie a acesteia, pribeagă și irecuperabilă? „Și sufletul bolește-n tristețea că nu poateCe nu poate să fie și nu va fi să fie" (Ți-e sufletul). Dar cine e această formă ideală?!
Din etica severă a scrisului derivă unul din apa¬rentele paradoxuri argheziene: debutul continuu. „Ar¬tistul rămine ucenic și meșter în fiece zi a vieții lui de lucrător întru cele esențiale" — scria în 192,4; „mă socotesc drept ceea ce și sînt, un începător în-tîrziat și un perpetuu debutant" — va mărturisi spre apusul vieții. De cîte ori a fost întrebat despre în¬ceputurile literare, răspunsul se răsucește în eschi¬vare și echivoc. Un „debut literar", cum se confesa lui  Felix  Aderca,  „nu  știu  să  fi  avut".  A  începe
ereu e privilegiul scriitorului „profet", neobosit în " 'na spre împliniri superioare, oficiant în tăcere 1 scrisului, apt de continuă percepție nouă a lumiijg primenirea manierei de a comunica, dușman al cOr)Ventiei monotone și sterile. „Trebuia să existe neapB.rat în literatură un habitat, o intoxicațiune, o rețetă; după care scrisul își pierde virginitatea și prospețimea, devenind o facilitate lină, emolientă, uniformă?". Artistul trebuie să-și impună un regim de supraveghere neîncetată pentru a rămîne într-o stare de necurmată febră creatoare, pentru a se dă¬rui necondiționat, cu „fecioria sensibilității" nealte¬rată, chemării. Să mai notăm două mărturii dintr-o suita fără sfîrșire: „După 45 de ani de meserie a întinderii și a cîrpelii sînt iarăș debutant" (Discipli¬na) și „Te temi și-acum de ce te-ai mai temut / De pagina curată și de rîndul,Și de cuvîntul de la început.Te sperie și litera și gindul" (Frunze pierdutei).
Ne vine greu să cităm un alt caz cînd un artist și-a declinat cu atîta statornică înverșunare nepu¬tința de a-și depăși pruncia în artă. Se poate intui aici un tiranic complex al începutului de sub tortura căruia nu se va elibera niciodată artistul neispitit, de altfel, de a renunța la noviciat. Să fie o simplă poză de crucificat? Departe de noi gîndul de a bănui un rol, spre a fi jucat într-un spectacol stereotip. Nici un artificiu nu dictează asemenea atitudine, al cărei izvor se află în structura de o excepțională vitali¬tate a poetului. Nu lipsește de aici nici psihologia specifică damnatului: „Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu / îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu" (Poetului necunoscut). Arghezi a ales
20
21

prima alternativă, de Sisif al Artei, „ca o muceni¬cie pe care o accepți anticipat". Drama cunoașterii î:fî schimbă chipul în acest context și devine drama creației. Creația își subordonează cunoașterea, aceasta împlinindu-se doar la temperatura ridicată a celei¬lalte. A cunoaște depinde de a putea crea și a crea presupune fascinația eternă a necunoscutului. Insă nu există creație fără riscul eșecului și fără sentimentul începutului veșnic. Cum creația e ideal suprem și unic, echivalent spiritual al vieții, trebuie să i se asigure permanent spațiu de afirmare. Neputința de a crea înseamnă moarte. „Censura transcendentă" la Blaga nu are altă funcționalitate decît aceea de a permanentiza starea de creator. Și la Arghezi apare aceeași convingere, numai că la el se poate vorbi de o censură imanentă: ea nu acționează din afară și nu-i independentă de om, ci se exercită din adîncul imperceptibil al omului, ca o forță primordială. Grația e în sine, nu în „altcineva". Asemenea ar¬tist e cu mult mai uman. Atotputernicia sa e de a se desprinde — „halucinat de orizonturi" — din ha¬zardul interior al ființei obscure. Dar „zmulgerea" din sine a creatorului nu trebuie să implice sacri¬ficiul total al tărîmului primar, obligatoriu neconte¬nitei perceperi cu mirare a existenței. Cenzura func¬ționează în sensul conservării în adîncimi a unei virtualități nebănuite, zonă de permanență a „spon¬taneității" creatoare, capabilă de a favoriza și de-clanșa continua regenerare a spiritului, neistovita absorbție a altor puteri creative din el însuși. Arghezi recomandă „ca o pregătire pentru inefabil pasiunea naivității și nuanța morală a începătorului, oricărui artist bine încredințat că nu trebuie să rîvnească la
definitiv, la incontestabil și la tabu" (Șovăiri). I se ere scriitorului să ocrotească în sufletul lui, din-olo  de vîrste  și  anotimpuri,  o vîrstă  unică:  prun-
.      curiozitatea  copilărească  în  fața  lumii  fiind
stimul pentru creație, pentru evitarea monotoniei și a pierderii virginității inspirației: „Esențial este să nu piară niciodată din sufletul nostru copilul" (Vor-be-n doi); sau: „Născut în mine, pruncul, rămîne-n mine pruncȘi sorcova luminii-n brațe i-o arunc" (Vînt de toamnă). Neacceptat ca paradox, debutul continuu are o semnificație — pe lîngă cea estetică
de ordin existențial:  „Dacă  tinerețea  sfîrșește  și
cu căpătarea sentimentului fals că nu ți-a mai rămas nimic de aflat, viața încetează exact la momentul cînd copilul din personagiul nostru a murit..." (Vor-be-n doi). Arghezi însuși, „însetat perpetuu de lu¬crul nerostit și nou" a ilustrat exemplar această etică. în fiecare din volumele sale, „suava frăgezime a naivității" n-a fost sacrificată. Și în „ultimă etapă" nu identificăm aceleași debuturi, în Frunze, Rit¬muri, Silabe, Cadențe, de-a dreptul impresionante pentru un poet care se părea că se epuizează și că sugrumase pruncul din sine? Poetul însuși e con¬trariat și uimit: „Sînt, poate, desfăcut, sînt, poate, ostenit I Călcând pe aripi și pe punți de iască?Nu! Insul meu se cere însutit. I Dați-i 'răgazul să renas¬că". Semnificativ, poezia se numește Răscruce. La a cîta răscurc'e interioară se află acum Arghezi? Un debut, o răscruce. In labirintul arghezian, mai mult decît la oricare altul dintre contemporani, riști să te rătăcești: opera se prezintă ca un conglomerat de răsuciri, și nu știi de unde să începi și unde să sfîr-șești.  Simți  —  dovadă  și  încercarea  de  față  —  o
33
dilemă de orientare. Cîte zări te ispitesc, atîtea că¬rări ți se înfundă. Oriunde se va ajunge, se va ob¬serva însă că debutul arghezian se realizează de fie¬care dată cu condiția stăpînirii sigure a alfabetului și gramaticii poetice. Orb și inconștient poetul nu pleacă niciodată să cucerească himera. Citită atent opera, se constată totodată că debutul „în perpetui¬tate" cuprinde permanenta tensiune a perfecționării cu a cărei nostalgie nicicînd astîmpărată poetul gra¬vează apoteotic un destin.
Dar a debuta mereu înseamnă a nu adera defini¬tiv la nici o formulă — proprie sau străină. Și to¬tuși, inerenta unui concept estetic fundamental și constart caracterizează pe oricare mare artist. Iar acesta nu poate fi decît acela al permanenței valorii dincolo de timp și spațiu. In artă nu este — sau n-ar trebui să fie — loc pentru deșertăciune, mă¬sura ei fiind veșnicia. Altfel spus, absolutul. Arghezi înțelege că drumul spre așa ceva pornește din rea¬litatea mereu schimbătoare, premisă a oricărei ope¬re. Deci relația realitate—artă se cuvenea privită cu atenție. In 1912 i se oferă prilejul: spectacolul cu piesa lui Delavrancea, Hagi-Tudose. Cronica este înțesată cu veninoase mușcături însă în artă scriito¬rul nu s-a războit cu „umbre" decît dacă acestea îi îngăduiau prelungirea spadei dincolo de împreju¬rare. Cu vremea, mînia s-a stins și a rămas victo¬rioasă în arenă credința. Cîteva paragrafe ce se pot decupa din cronica respectivă au echilibru și fervoare de program estetic. Limbajul teoretic mînuit nu are doza de speculativ și de conceptualizare proprie dis¬cuției specioase. Gîndirea se plasticizează odată cu argumentul realității folosit pentru a reprezenta con-
 o  idee.Nefiind  „copie  și  stenografie",  opera  de t    se  definește  ca  anti-mimesis,  ca  act  de  trans-dere  a  realului  asimilat  și  purificat  de  efemer. Natura dă materia: omul o stilizează" — precizează " torul,  relevînd  rolul  determinant  al  artistului  lu-id'  ,Funcția creierului este să concentreze, să extra-3- aci e toată arta, toată știința, filozofia". Din ple¬doarie se degajă ideea unui realism esențial, vizionar .  semnificativ.  Totodată,  e  vorba  și  de  un  realism nețărmurit",  dîndu-se  drept  de  cetate  în  artă  și urîtului,  cu  condiția  să  fie  învestit,  printr-o  opera¬ție  „dumnezeiască",  cu  semnificație:  Numai  atunci interesează  gunoiul,  cind  în  forma  unei  flori  sau unei  poame  s-a  ridicat  deasupra  lui  însuși  cel  pu¬țin de  cîteva șchioape".  Germenele  poeticii  antipoe¬ticului se află aici.
Următorul manifest Despre scriitori..., diatribă la adresa literaturii epocii, continuă spiritul cronicii menționate și atestă încă o dată, după Vers și poe¬zie și înainte de Cum se scrie românește.. .că înce¬puturile lui Arghezi au un temei polemic și dis¬tructiv. Subteran sau fățiș, drumul poetului își croia vad și se pietruia în opoziție cu contemporanii săi care, „sceptici din nerozie și levantinism, ei nu pot sa priceapă viața, n-au pentru ea nici o frîngere-n- au patimă, nu izbucnesc, nu se revoltă, nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu știu". Avangarda de mai tîrziu ar semna acest NU năpraznic rostit de un scriitor pregătit să-și înalțe edificiul. Ca altădată Eminescu, Arghezi îndeamnă la trăirea complexă și profundă a vieții, pentru a pricepe, „idealismul ve-cinic și universal al naturii". Deci, înainte de artă, realismul existenței.
24
25
Pasul următor se face cu nedreapta, pripita și dras¬tica execuție a romanului Ion. Patima s-a strecurat în cuvinte iar acestea au devenit zănatice ca un viespar ațîțat, refuzînd să se mai ordoneze cu răb¬dare în frază. Arghezi era însă prea adînc cutremu¬rat și sfîșiat de grave contradicții pentru a-și putea apropia un alt mod de a privi viața. Și aci, reali¬tatea în artă e considerată „un adaos, nou în per¬manență, la materia primă, oferită de-a gata în na-tvră". Obiectivitătii lui Rebreanu i se opune subiec¬tivitatea viziunii, „un rol activ în spectacol, o ati¬tudine în cuvinte, o frîntură în imagini, o iuțire și o abreviare lapidară..." Realism în concepția lui Arghezi înseamnă capacitatea artistului de așTlnsuși realul și de a-l preface radical în artă, în acord cu un model existențial imaginat. Concretul vieții nu e ignorat, însă în artă însemnătate nu are de unde se pleacă, ci unde se ajunge, de aici îndemnul „să iasă ceva din pana ta, care să fie puțin mai mult ca surcica și puțin mai mult ca mărgăritarul" (Bilet de începător). Autorul nu putea accepta formula de realism obiectiv a lui Liviu Rebreanu și consideră că un artist, „făcînd abstracție de realitățile base și ridicîndu-se la sinteze" (Portretul) trebuie să aspi¬re la un fel de realism esențial, semnificativ, per-manențial. Constanta universalistă e un ideal al artei dintotdeauna, dincolo de timp și spațiu, indiferent de formule, curente sau mode, sub steaua lui în-tîlnindu-se marii creatori ai umanității: „Sîntem con¬temporani cu Homer, cu Moisi, cu evanghelistul Ioan și cu Anton Pann, cîntărețul de la biserica Olari". Deci, o contemporaneitate spirituală asigurată de per¬manența  acelorași  tensiuni,  idealuri  și  năzuințe  pe
e fiecare mare artist le descifrează în epoca sa cstituindu-le  eternității.  De  aceea,  creatorul  de  ex-
ptie refuză convenția și „se conformează artei fără formulă". Nu altceva I-a caracterizat și pe Arghezi 'nd a repudiat modele, canoanefe și școlile, pentru a rămîne credincios eternelor adevăruri; cînd a sus¬pectat modernitatea în artă, descoperindu-i rădăcini în alte timpuri, cum s-a întîmplat, de pildă, cu sim¬bolismul. Va recunoaște și ce aparține epocii, dar nu va înceta — pentru a-i verifica valoarea și via¬bilitatea — să confrunte noul cu universalitatea. Intr-un comentariu din 1931 asupra picturii lui Theo-dor Pallady se subliniază facultatea abstractizantă a artistului, opera realizînd o sublimare extraordinară și profundă a concretului simplificat și abstras în simbol, în omnipotența ideii primordiale. Limbaj al comunicabilității umane în absolut poate deveni și abstracția în artă, prezența ei fiind un indiciu al excelenței în creație: „într-acel Edn, Aristotel vor¬bește pe înțeles cu Botticelli, cu Cantemir și cu Christ". Această nouă — și totuși veche — realitate spirituală, constituie reprezentarea realismului în artă înțeles ca mod esențial de a reface în univer¬sul în stare originară și de a permanentiza valoarea. Conceput așa — fără a vedea în el un curent lite¬rar — realismul implică o atitudine în. fața lumii date și un raport cu existența necondiționată. Func¬ționalitatea sa pregnantă e una de cunoaștere: trans-cendere și Revelare în același timp.
Acum ne apare limpede poziția lui Arghezi și față de diversele direcții literare ale veacului. O persona¬litate atît de complexă și tumultoasă nu se putea realiza și comunica decît într-un  spectaculos cor  de
2f
voci contradictorii ele însele, dar în contradicție și cu vocile la modă. Chiar cînd a scris o poezie sau alta în isonul vreunei tabere, n-a făcut-o cu sen¬timentul aderenței de principii: el a rămas în fond același în varii ipoteze antinomice, neurmărind altceva decît verificarea valabilității ipotezei respective. Fun¬damental, nu s-a negat niciodată și, cum însuși re¬cunoaște, „o linie... solidară cu sine" străbate în adîncuri opera. Simbolist, modernist, tradiționalist sau cine mai știe cum, Arghezi n-a fost. Fondul său de permanențe — care putea fi, cit era cu putință, și al celorlalte curente — n-a fost trădat vreodată și a funcționat de la început ca o matrice, ca un focar generativ și corectiv. Negația sau afirmația, tăgada sau credința, ura ori iubirea izbucnesc de aici și sînt valabile atît cît îl exprimă. Arghezi as¬piră netăgăduit să se mențină în același plan de contemporaneitate absolută cu alți mucenici ai Artei din alte timpuri și locuri. Cultul tradiției și frene¬zia noului numai aparent sînt opuse, altfel nu-s decît fețele complementare ale adevărului de-a fi în timp. O unică dimensiune au toate lucrurile ju¬decate dintr-o perspectivă superioară: permanența. Și olarul aplecat pe roata străveche și exponentul mașinismului modern sînt purtători ai aceleiași ten¬siuni și fiecare în chipul său rămîne același „se¬mănător de scîntei". Că a simpatizat sau nu cu sim¬bolismul ni se pare fără importanță. In schimb, noua fantasmă a poeziei care circula în Europa pe la 1900 îl prinde pe Arghezi în vîrtejul ei fascinatoriu. Tonul autoritar și de superbie intelectuală girează de la început poziția poetului (Vers și poezie este în  același  timp  un  bilanț  și  un  proiect.  Dar și  un
tulburător document al confruntării cu sine. îna¬inte de a fi poet, Arghezi sfințește funcția poetului, înainte de a fi scris poezia, propune o privire asu¬pra poeziei. Teoreticianul premerge creatorul? Sau e vorba de un rar fenomen de creștere „îndoită"? de gemeni în grea dușmănie?J f                /
Se știe că Arghezi, sedus în repetate rînduri de mirajul criticii, a fost și un rafinat și inteligent comentator de artă. Numai în aparență critica i-a repugnat, pentru că în fapt, cu egală intensitate, dacă nu chiar cu mai decisă dăruire, a slujit-o stă¬ruitor și frecvent. La fiecare ieșire în scenă se bă¬nuiește dincolo de masca împrejurării, criticul. Nu i-ar fi plăcut să i se spună așa (la adresa semeni¬lor... critici a slobozit afurisenii și blamuri șfichiui-toare) însă în numeroase ocazii se distinge o voce de critic drapată în armură de polemist, în ceremonia suavă din medalioane, tablete, bilete, sau în postură augustă de teoretician, interesat mereu de soarta cri¬ticii. Departe de a fi o critică de „ponderi subtile", atentă la diferențieri ierarhice și comparative, Arghezi cultivă o frază critică în care personalitatea i se revarsă cînd ditirambic, cînd violent. Critica lui se naște din pasiune: la origine se află fie o crîncenă mînie, fie o maximă simpatie. Sentimentul nu se mișcă pe o amplă claviatură: Omul trebuie să se mire francamente, sau să înjure francamente: mirat, cadet în emoție și laudă•■ ■Ofensat în copilăreasca lui însuflețire, ocărăște, spurcă, dă cu ce găsește" (Șovăiri). Izvorîtă din intelect, critica speculează cu vanitate și alunecă în deformare, ambiționîndu-se să tălmăcească înțelesul operei prin analize super¬flue.  Criticii  academizante  i  se  recunoaște  o  con-
29
diție de umilință, de Cenușăreasă, fără vreo virtute divinatorie: „Critica nu c (....) o profeția atot-știu-toare... Arta merge ți critica se ține după ea. Cri¬tica aparține unui resort sufletesc inferior..." (Ex¬poziția societății „Tinerimea artistică", 1913). In locul criticii pedant-profesorale, el propune critica artistică sau creatoare, „o modalitate de artă", fer¬mecătoare ca oricare alta, demnă de a fi citită „ca o poemă de inteligență", fiind „în sine o foarte de¬licată și suavă petrecere intelectuală" (Critica). Cri-ticulartist „zămislește paralel cu textul și cu ideea de considerat". Concluzia: „Critica e astfel o Doam¬nă, criticul e dintre Duci, și samsarul în literatură rămîne să alrge după trăsuri". (Una din cele mai...). .Arghezi formulează și alte observații de strategie critică. Ceremoniei criticului i se cere totuși conștientă Psiguranță; „distanța" de operă garan¬tează privirea mai profundă și mai lucidă: „Văzul pe dinlăuntru e cu putință numai de departe și după ce depărtarea s-a diluat dincolo de spații" (Ibidem). Nu-i este străină nici ideea că destinul operei e condiționat de relativismul și polivalenta lecturii („fiecare Iscoditor de texte îi aplică textu¬lui sensibilitatea lui, gradul lui de inteligență, în-torsătura lui de spirit, virtuțile și perversitățile lui" (Cum citim și înțelegem). Poetul-critic pune mare accent pe talentul exprimării frumoase a gîndului și a impresiei. Coborîtă în pagină, metafora critică funcționează subtil și deghizat, condusă cu eleganță cavalerească. Un exemplu: „Ai să crezi (...) că poe¬tul Barbu e un om foarte inteligent. Iți aduci aminte că e matematician și accepți și stilul spiritual în care  își  lucrează  versurile,  dezlînînd  urzeala,  după
ce o țesut in metru comun, strîngind rîndurile ver¬tical de la margini spre mijloc și lăsind să atirne citeva fire cu capătul afară. In locul unde se întîl-nește un corn de căprioară cu o jumătate de roză, după desenul inițial, se întîmplă fenomenul misle\-rului și Una cărămizie bate-n gălbui prin recipro-citățile bumbacului bleu ciel. Meșteșugul e savuros" (Scrisori). Uneori observația se face detașat, cu ră¬suciri și răsfățuri ale expresiei, insinuîndu-se labili¬tatea vreunei formule lirice; alteori se descifrează — prin comentariu — alianțe, adeziuni, afinități ale propriului eu cu al altuia, căutându-se pe sine în celălalt. Iată cum se încheie emoționantele rînduri despre pictura lui Pallady: „Noi am reținut un mur¬mur de orgi răscolitoare, semnul unei vijelii de prin aștri și un pas de peregrin în manta, somnambulul, străbătînd cereasca furtună..." Critica devine răs-frîngere. Metafora critică se distanțează de obiect apropiindu-și-l, îneît observația se preface în dis¬cretă auto-observație. Ce-i altceva Eminescu văzut de Arghezi? Critica i-a permis să se îndrepte spre alții ca o nouă formă de afirmare a unei persona¬lități plenare și din rîvna de a și-i reprezenta cri¬tic pe ceilalți s-a dezvăluit pe sine, recreîndu-se sucecesiv și contradictoriu, simpatic și antipatic, într-un stil de noblețe princiară, rămînînd, de-a pu¬ruri poet.
Un critic latent cutreieră adîncimile operei. Dacă n-ar fi descoperit poezia, Arghezi tot ar fi ajuns aici, urmînd altă cale: critica. începutul scriitori¬cesc e marcat de dualismul opțiunii: poet sau cri¬tic? Articolul din Linia dreaptă — text fundamental pentru poetica  argheziană  —  a fost  scris cînd  poe-
30
31
tul era încă neformat, încît superioritatea teoreti¬cianului se impune rapid. Era nevoie de o expe¬riență decisivă pentru clarificare și ieșire din di¬lemă. Logodna cu poezia se petrece cu prețul unui sacrificiu și în climatul unor peripeții cu răsunet interior. Nașterea poetului s-a săvîrșit printr-un ma¬sacru. Criticul va mal irupe din cînd în cînd cu nostalgii nevindecate, însă glasul nu i se va mai des¬prinde niciodată din faldul poeziei. Se retrage și devine conștiință internă. începe astfel aventura Poeziei.
O motivație, la urmă, se cuvine. La temeiul con¬siderațiilor de față n-a stat ambiția de a explora integral spațiul poeticii argheziene sau de a epuiza nuanțele și ambiguitățile unor credințe literare nu¬meroase, complexe și deopotrivă de pasionante, fără a pierde din vedere criteriul pertinenței valorice... Numai o cercetare deschisă unei informații mai bogate poate năzui la completitudine. Despre poetica lui Arghezi s-a scris deseori, cu referire la cîteva texte reprezentative, printre care Vers și poezie, Cum se scrie românște..., „Literatura nouă", Ro-mantica industrială, Scrisori cu tibișirul (publicate pînă în 1925), apoi Dintr-un foișor și altele citate în diverse împrejurări inclusiv poeziile-manifest, s-au bucurat de atenția specialistului. Evident, e prea puțin în comparație cu vastitatea materialului scris pe această temă. Dar o investigație se impune pen¬tru a lumina și a cunoaște mai bine una din fețele scriitorului și pentru a realiza o introducere cîtmai adecvată în operă. Se poate pune întrebarea: care este noutatea crezului artistic profestat de Arghezi? Așa  ceva  vine  nu  din  insolit,  ci  din  originalitatea
marcată de o puternică personalitate. Studiul aces¬tui „substrat'1 al gîndirii poetului implică multe ris¬curi, unul din cele mai grave fiind stabilirea de influențe. Arghezi nu și-a recunoscut nici un maes¬tru iar preferințele mărturisite ne ajută prea puțin. Pentru cititor sînt de-a dreptul descumpănitoare ati¬tudini de o rară fermitate teoretică exprimate de un artist aliat încă la vîrsta tatonării. Nu oricine putea gîndi atunci, după o vagă experiență litera-ră, Vers ți poezie. Teamă ni-i că despre primii 30 de ani ai lui Arghezi cunoaștem insuficiente lucruri sau nu le știm încă pe cele esențiale. Cînd el scrie „n-ai ce învăța, dacă nu te pomenești pe neînvăța¬te", referindu-se la meșteșugul scrisului, rostește în fond o butadă care, spre a fi reală, trebuie răstur¬nată și citită invers. Altădată, confesîndu-se, spune: „Coco și-a făcut toată educația lui în tovărășia obi¬ectelor și ființelor fără administrație și fără cultură, informat de un pătrunjel, documentat de-o ciorbă, inspirat de un broscoi verde ca el, dus de cioc de un scarabeu, ademenit de-o lăcustă". Așa să fie? Cel venit din universitatea florilor și a gîzelor să scrie cum a scris, ca o exclamație inconștientă? Unele mărturii sînt suspecte și, dincolo de ele, întrezărim altă realitate, probabil cea adevărată. „Liturghia dia¬volului" oficiată în mănăstire nu e doar o legendă născocită de ,.frați", ci o poveste adevărafă, începută devreme și continuată pînă tîrziu. Instrucția poetu¬lui s-a desfășurat ca o liturghie, demonul cunoaș¬terii neastîmpărîndu-se niciodată. „Prostia" lui Ar¬ghezi, alt paradox, răzbate într-un tărîm de nobilă înțelepciune, bun al umanității dintotdeauna, al spi¬ritualității    pămîntului    din    care  însuși    poetul    s-a
32
3 — Ars poetica
33
întrupat „născut ca o mîhnire, trăind ca o-ntreba- re". Undeva, înfiorat de misterul existențial, cons¬tată uimit: „Șarpele tău venea tîrîș dintr-altă lume". Este lumea lucrurilor fără sfîrșit, a universului fără durată, a permanenței în timp și spațiu. Totodată, poetul se raliază sensibilității și poeticii moderne, asimilînd adevărul estetic potrivit conformației sale sufletești, deschise doar acelor influențe care sînt ab¬sorbite fără dificultăți de structura sa intimă. într-un limbaj personal, scriitorul își reprezintă locuri comune ale esteticii. Operația complexă de absorb¬ție a stimulului exterior se realizează în profunzime cu o așa adecvare la configurația psihică îneît poe¬tul nu mai are conștiința receptării și a sursei en.i-tente. Determinantă este placa absorbantă care se¬lectează și însușește numai ceea ce este simțit ca emanație a propriei subiectivități, interesul depla-sîndu-se astfel spre modul și gradul de personalizare a influenței captate, asociată cu o capacitate de in¬tuiție excepțională. Adevărurile fundamentale ale artei sînt rostite cu sentimentul singularității spu¬nerii, cu orgoliul cunoașterii înțelese ca experiență unică și primară.
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum