AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica II

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica II

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:29 am

Code:
ILIE  GUȚAN
NOTA ASUPRA EDIȚIEI
Piesele incluse în ediția de față sînt o selecție reprezentativă și definitorie pentru poetica lui Tudor Arghezi. Numărul acestora este cu mult mai mare, continuînd să rămînă risipite în diversele periodice ale veacului, centrale sau provinciale. Strîngerea lor în volum, inaugurată cu Scrieri voi. 23, se gă¬sește abia la început, înaintează inexplicabil de în¬cet și întîrzie repunerea în circulație a unor texte de majoră însemnătate pentru cunoașterea sinuosului proces de creație a operei argheziene și pentru ur¬mărirea evoluției crezului artistic al scriitorului. Cî-teva culegeri apărute pînă acum (Lume peche, Lume nouă, Tablete de cronicar, Pensula și dalia) au di¬fuzat o parte din asemenea texte. Ediția acesta se vrea o continuare a acestora fie reluînd unele texte (fundamentale și — deci — necesare pentru fiziono¬mia ansamblului), fie deshumînd altele din presa vremii.
Cînd am avut posibilitatea (în cazul volumelor ci¬tate) am reprodus textul revăzut de autor. Un stu¬diu comparativ ar putea evidenția modificările ope¬rate, mai ales de ordin stilistic. în celelalte cazuri, s-a reprodus textul apărut în reviste, respectîndu-se normele ortografice în vigoare, precum și acelea adoptate de Arghezi ca fenomene de limbă specifice scrisului său.
35
Dacă textul cuprindea și probleme de altă natură am considerat — fără a impieta unitatea întregului să le lăsăm la o parte și să reproducem — prin e  tras  sau  fragmentare  —  ceea  ce  este  edificator  c i ars poetica. Omisiunea am semnalat-o prin [,..]
Textele  selectate  au  fost  inserate  cronologic.
Diversele interviuri acordate, convorbiri, dialo¬guri etc. nu au intrat — în cazul de față — în atenția noastră.
De asemenea, n-au fost incluse numeroasele texte cu precumpănitor caracter poematic și poezia cu va¬loare de program artistic.
I.G.
VERS ȘI POEZIE*
Sînt câțiva ani de cînd JTolsJxii și-a răspîndit rteaQuLsst=c—quc l'art? Printr-însa impu-nartei să se îndrumeze pipăind gardurile unui drum croit de dînsul, iar de cum o părăsi acest unic drum', să nu i se mai zică artă, ci să" fie blestemată ca erezie. .Wagner, Ver-laine etc .. . fură decapitați — vorba vine! — șfatîtea idei, mîneate și digerate ca o simplă Iarbă — idei și oameni care vor trăi subt scu¬tul artei poate că mai mult decît măcelarul lor. Tolstoi venea cu auzul plin de gemetele Siberiei geografice și politice, cu o inimă de țăran polar — să asculte pe omul de la Bay-reuth și să interpreteze melancoliile fără cauză violentă sau fără cauză, ale bătrînilor și triș-tilor vagabonzi de subt cerurile Occidentului. Tot ce n-a simjitel, dar a descoperit întf-aî\ țn7Tj-âpărut jexageraț. bolnav și ridicul. —* Negreșit că Tolstoi, sîmburele atîtor eve¬nimente literare în lumea rusă, în calitatea lui de apostol al dezrobirii întru înfrățire, putea pune în cătușe și-n ocnă, dimpreună cu tot personalul ei libertar, fără ca punctele de ob¬servație secundară, din text, să fie in valare,
* O revistă de la Iași, Epigonii, într-al doilea nu¬măr al său, publică un articol de domnul G. Panu, care a  constituit pricina  celor  ce  urmează.
37
arta.  Căci să ne-nțelegem:  filosoful muscal e un scriitor de preț.
Greșelile, inaptitudinile și «ignoranța» în ma¬terie, ale lucrării sale, i-au fost excelent de-monstrate la vreme.
Scurt, Tolstoi jusese nechematîn chestiune, de pe cum  se  arătă ca fiind,  îrTmaterie  de poezie,  și  autorul  articolului  indicat,  — con¬cis, lămurit și de admirat, cînd nu face artă. S-a  întîmplat  ca  numai  deunăzi  (tîrziu,  nu-i      ' vorbă!) să-l citesc.  Despre ce tratează el? ... Dam să zic: despre vers, luîndu-mă dumă eti¬chetă, — cît pe-aci să mă-nsele! — pe cînd în    f , realitate  el  cuprinde  vorbe  despre  persoana    I poetului, plus intențiile lui. si mici 7iceri asu-    '  pra poeziei; adică: Viitorul versului e mai mult
 titlu decît analiză științifică exterioară.
r
i Că«poezia» și «versificația» sînt două lu¬cruri „separate si independente se știe.1 cel pu-țîrTde cei ce se îndeletnicesc cu astfel de arti¬cole măcar ca antrenare sportivă' si cred că numai lor li se adresează, tipografic vorbind, atît versurile cît și profețiile critice,Poezia pvisțgri1 individ, .Yflg111 De hîrtie: proza tot pe hjrțig, afară de cazurile cînd poezia lăun¬trică e si ea o proză banală — lucru curent.
«Poezia nu are nevoie de un calîp special, de cuvinte măsurate si rimate la capăt». Cu-vîntul însuși e o măsură., și foarte des vizibil turrîât în calîpuTspecîal sensației ce-l provoacă
- pe cît cu putință; de ex.: surd, brut, bolbo-rosire, gîngav, turbure, vijelie, trăncănire, uruie, pleznește, clar etc. .. . Acolo unde nu-i mai este cu putmgsăjreprc5ducășj. să cu-prindă, ÎI ajuțțLycrsificatia SensaJiaJovește riivmTuTrlarel deschide versul" Pe Flaubert  un prozator ceva mai tare decît autorul ar¬ticolului citat — cît 1 a chinuit fraza de debut a cărții Salambd: — «C'etait â Megare, fau-bourg de Carthage, dans Ies jardins d'Hamil-car»!
H Dar poezia înainte de-a fi măsurată cu uni¬tatea vorbă, există ca un fel de zeu indecis, ca* o vapoare care-și face loc printre gînduri, prin- tre dureri și bucurii, învălită si amestecată. Adesea pare un element de sine stătător si poate rătăci singură, fără împărechiere cu un suflet amorf. Unită cu o fire desfășurată și creatoare, determină dictonul: darul poeziei.
Marea cantitate a versurilor Conține tocmai ceea ce nu e poezie. jPoezia plutește "cam tot -către trecut, către  necunoscut, stimulată de fwarpal și cunoscut. O ai și în ține și-n afară de tine, ca dragostea; un moment,, o perspec¬tivă dejjdj?ejauer te pune în comu¬nicare cu tot ce ai simțit într-unui asemuitor. Ai o tradiție vastă de înrudiri subtile, exce¬siv de diafane, în care pe-alocuri se încrusta pozitivități și fapte.
Pare că rolul de impulsiune al poeziei cor-setate  este  că  sâsțîrnească  amintirile:  prin-
39
tr-un cuvînt așezat unde se cuvine, să-ți atace sensațiile  somnolente;    să  simți,    paralel    cu ceea ce citești, si ceva diferit decît evocă poe-"'ftul; ipoetul e un prestidigitator al unor elemente -țvolatile; o idee să nască  sute altele. Căci  altfel, care-i tăria meșteșugarilor arteTT dacă nu aceea de a pune poezia interioară a celuilalt în" staredțTspasm și de ondulareTcătre" nelimitat?.1 Chiar f cmd ceva poetic se povestește în versuri (lasăcă narațiunea le stă  ponciș),  tonul  de  poeziel cade-se a fi general, cu tendința de a condensa totul îrTceva; căcT numai astfel stîrnește poezia d-rîî cel care citește, poezia profundă a nostal¬giei omenești. — Cade-se e o năzuință-
. . . Te-ai așezat pe un bolovan, în singură¬tate; cîțiva copaci, o turlă cam în fund, poteci curmezișe, coline, cerul. Citeai o carte, ai în¬chis-o pe genunchi, și reflectezi. îți ridici pri¬virile încărcate cu imaginile ideilor ce-n minte ți se încrucișează* cu altele, și privești zările curbate în văzduh, îhtr-un fel de visare: le vezi și nu le vezi; căznești vreo coordonare. vreo deducție, vreo explicare a celor citite; ești supus fără voie unei filtrații, unei decan¬tări sufletești, în care se îmbucă idei, senti¬mente, amintiri — ca într-un fulger. Pe cînd te gîndești, ai o turlă-n fund, cenușie; într-o ogivă, scapără soarele ca un foc ee-j umblă pe margini; soarele se retrage liniștit, cade-n de¬părtări; cine-ar zice că nu moare? In mijlocul acestei fenomenalități regulate cu compasul și totuși  difuze,  ideea  se  adăpostește  în  umbra
/■n spatele turlei, și spațiul de acolo pîn' la /ine, șerpuit printre arbori, semănături, bălă-i /-ii legănate, tremură. In ideea ta va rămîne s} o sensație de legănare; într-însa va fi și: verde, cenușiu, crengi, bucăți de nori, soare depărtîndu-se. O altă turlă — uitată, — o altă potecă, alte poteci — uilate și ele, dimpreună cu toate gîndurile cu care le-ai străbătut, — străbat urzeala aerului, se complică altor con-ture, prin afinități și țesături inexplicabile și imperceptibile ca bariera unde se contrage ziua cu noaptea. Năzuințele, prieteniile, opinii părăsite sau recente, cunoștințele — decid boaba de rouă să lăcrimeze, și ea în chipu-i simbolic e poezia.' Adesea, ca o simplă excla-«iare, reprezintă un trai întreg. • \Cu ce se potrivește această lacrimă a extra-subțierii sufletești? Putea-o-vei descrie? Cu o mărăcinoasă pledoarie? Ca un capitol despre cancer sau agronomie? Are' ea nevoie de o su-perdistilare vocabularistică? De un meșteșug? De-o cizelare spre sinteză? Ce-ai de așezat în metal: o cărămidă, ori un diamant? Negreșit Că. ' da! Metalulcare mergeminunat pnpzipi P v*r-\
giiLiHTorpui celor.....alese și.....purp; poezia și ver-—V
suT"se întrncorpb.ină ca fierul cil "focul. A'- -"' Dară yprsni pn mai rnntțTTmeste. Prîfiria își are scaun în fagțul că poeții, în mare parte, au ajuns acrobațivulgari,' saltimbanci de piață publica sau înjugați la doctrine pe care le de-bitează în' manuale versificate; imțmnîrîd iti¬nerare artei, a cărei condiție este independența
40
41
și  nesocotirea legislației purceadă ea  de ori unde. Un suflet subtil eii greu găsește, printn contimporani,) artist  corespunzător.. Nu  versul e i3£feciuoa—:mestem-care să-l facă brosă do f sinteze sentimentale lipsesc:  ceea ce nu-i tot¬una  E stupidă o idee pentru că-i lipsesc am-basadorii? Defel!  Sau este pentru că a si fost în  sine,  sau  cei  ce  se  dau  drent  titanii  ei sînt ei  stupizii. •— Din cele despre care vor¬bim, alternativa întîia lipsește.
Poezia poate să nu fie însușirea unei anu¬mite  pături  de-irfdivizi.  însă  toarcerea  ei  în ; versuri rejareirută. nu mai puțin, muncă, uce-4 niciesenoasă, răbdare.
/'Alunge ca un scripcar să-nădească narecari vorbe sunătoare pe flașneta momenului. si el e poet; sînt poeți care la douăreci de ani au cantități de variante pe canavaua vreunui «frunză verde foaie lată», «si-altă foaie de cu¬tare» — sau cîte si mai cîte langori imitative arhispeculate, informații în versuri etc. Bine dar aceștia sînt poeții? Cît se insistă asupra mediocrului! Rămîne să i se zică maiestate. Să fie mediocrele, prin belșugul lor, mai domne de a interesa o gîndire, decît puținele valori absolute? — (Cantitatea!) — De ce articolul consideră numai marea comunitate a lepăda¬ților?
Dar susține oare cineva că e ușor ca-ntr-o
formă aproape invariabilă să-ngheți o idee in-
I alterabilă și de nedespărțit? un eu cu două ipos-
-', taze? Muncească-se! —' de unde nu, adopte-se
romanul, nuvela, — proța — vers eonrupt. Dar ) versul ya rămîne veșnic, oJnaltă țintă literară, i ' Rima face dialectica licidă și-i decorează spi¬ralele. Nu e poet care să fi fost pretins vreo¬dată  să-nnădească  sunete  spre  un  efect  de muzică. Se zice și  se voiește,  cel mult. vers muzical; si" el este: cînd încîlciturile, nodurile.'-sughițurile silabice lipsesc. E un păcat iremisi-bil  de  a  se  arunca  această  acuzație  cîtorva poeți  francezi,    batjocoriți  «decadenți».    Sau  «simboliști».  Se dau  acestor  expresii.  în țara noastră, înțelesuri complet lipsite de sens: cîți oameni nu sînt urâți numai pentru faptul că întrebuințând prosește cîte un fleac de vorbă moștenită,  devenită  obsesie,  ffitlL ac  grupe, împăreehieni vrăjmașe,  numai păgubitoare.
«Decadență» e un  termen  istoric, pînă la 0 probă contrarie;' concepția «simbolică» e veche  . cît  si  gîndireâ:"" simbolul  există  de  cînrf  cu. omuU.ern naturacelui ce exprimă să simboli-J zee.  «L'Art  —  scfîe  Paul  Adam  —  c'estl l'oeuvre d'inscrire un dogme dans unsymbole.»/
Decadența în artă e ceva născocit de vrăi- * masii unor aducători de libertate, nu numai de talent, în poetica franceză; li s-a părut lor că numaidecît ești «decadent» dacă sări-peste ceva ce-ți pare vechi și stricat, și dacă-n loc de cincisprezece, vezi douăzeci și cinci de cocori într-o zare, sau zece.
«Noua școală» franceză, de cîte ori i-a venit ei chef, a rîs în hohote la «Chat noir», de s-a auzit la București. In București cam toate su-netele pătrund strîmb,  și  indecent,  astfel  că
V
42
glumele ocazionale din Paris au luat aici, în capetele cîtorva încăpățînați să facă «școală», proporțiile unei vaste concepții, bazată pe nu¬măr și pe izmenitură. Oamenii foarte nesimbo¬lici,  lipsiți natural,  de pe  cum cei  din Paris erau hărăziți tot natural,  de facultatea sinte¬tică a simbolului, fabricară echivocuri sonore |și grețuri poetice bogate-n sentimente ca pîsla JfȘi pentru a nu se hotărnici ridiculul, se mai șî jjtitrară «simboliști instrumentiști».
Ei justificau oarecum droaia de mici critici care stabileau pamfletar semnificația vorbelor: «decadentism» și «simbolism»; sau mai exact, nu stabileau decît dreptul de persoană morală volumelor de bale și venin aruncate peste niște indivizi care nu erau «decadenți» decît pasa¬ger, săracii! — năravul noutății. (Secesionis-rnul, un stil încă dibuind, s-a inaugurat în București, la vitrina unei prăvălii.cuwcîrna. De-atunci expresia rămase tot atît de necon¬trolată, devenind quasi-academică; nu numai orice băiețoi știe să o administreze, dar și oa¬meni reputați serioși prin scriptură, ale căror mîini au muncit întru cinste, își scufundă pana în călimara intestinală a literaturii de repor¬taj.
Articolul — să revin la el! — vorbește și despre «descrieri», nu numai de muzică. De¬scrierea lăbărțată, că e imorală, e cert. Descrie¬rea aproape topografică, negreșit că nu e de domeniul poeziei; dar e de-al picturii, replică același articol. Totuși, poetul are nevoie și de cîteva  indicații  de  preajmă,  pentru  o  atitu-
dine sufletească; într-o dumbravă nu sînt nu-mai idei. Dar nici de domeniul picturii nu e fotografia în culori. Ar fi aceasta o pictură? pa, descriptivă; într-o dumbravă nu sînt nu¬mai culori și tranziții luminoase. Dar descripția nu face obiectul special al nici unui gen de artă, ea e un gen de literatură; în toatele există spi¬ritul durabil: de sinteză — și spiritul vremel¬nic: de povestire. Pictură narativă, muzică na¬rativă și reciproc.
    Ziceam mai sus că e greu să-nchizi, înțr-o r) formă dată, o idee; trebuie să ajustezi, să re- / tezi, j|ă-i. tai asperitățile sautocmai  colțurile / care ar completa-o; te necăjjestejima pînă ce-ți pierzi șirul. Dar Naiba te pune să ții foc între gingii? Aceasta e afacerea poeților; vor ști ei să taie și să comprime pînă la romboid! Cei ce nu vor putea face astfel, ci totuși  schilodesc versurile sau ideile se pot socoti născuți-morți, în poezie.  Le rămîne însă fraza, fraza mare, fraza lungă.                                                    "
; Poeții care  devin 1 Jurnaliști,  nu-s  poeți,  ci V copii  spălăcite. "Dac  un  creier  avortat  va  ? scăpa cîteva versuri indigeste, această acțiune rușinoasă nu-l sacrează poet. Jurnalismul e nu-  , maio supapă trecătoare a st6macu*lui¥trTns în c chingă sărăciei; nu-l ispitește decît în treacăt  5 pe adevăratul scriitor. Indivizi de-o croială in¬telectuală cu fason, nu se întîrziază decît pe¬depsiți de soartă într-o astfel de carieră.
Că un scriitor părăsește versul și intră în frază — nu fără regret, — sau că scrie mai multă  proză  decît  versuri  în  decursul  unei
44
45
/ vieți, se explică și prin faptul că fraza e mai -) comodă;'versul cere, înafară de muncă, și de-( gajare, rârgfîare; o suibinaizaje în,tîmplată nu / tocmai des, — pe cind proza, pe cînd vulgarul  (fie și poetic) e pîineajcoțidiana a vieții.' Unii -  scriitori își excită facultățile narcotizate moti-vînd că se exteriorizează; alții, ă jorce de pen-ser, cad într-o stare de abstract care-i stăpî-nește și pe uliți — nu-i vorbă că-i maimuță¬resc destui. Starea de absorbire, de «răpire cu duhul» este a multora dintre cei ce muncesc pe tărîimurile intelectuale, nu pentru-răsplată, pentru nici un scop neguțătoresc. Domnia-sa domnul  Găgăuță,  entitate  contimporană,  gă¬sește însă destul trotuar alături, ca să-și răsu¬cească mustața cu spirit și emfază.
Un vers al unui meșter bogat în poezie și-n putere de definire scurtă, conține ceea ce de Snufteorrproza; îirmăre" parte neartistică, nu dă în zece perioade. Alta-jjimba versului, cu desăvîrșire  alta;  el p"oitescoate dintr-un tot un bloc pe care să ți-l prezinte fără condiții și parlamentari greoaie, foarte frecvente în fra¬ză; chipul cum "țP-l 'arată îți dă intuiția" trecu-♦tului, și a problemei șale. Versul.
 Poe-
 ză-n sine volume; adesea sătul și amărît de lec¬turi contradictorii, de sisteme și dogme care toate au dreptate și nici una, ostenit, dezgustat pînă și de tine, răsfoiești o carte de versuri și te limpezești. Aleargă după ... adevăr multă lume — o lihnire care îmbolnăvește pe mulți; pentru cei care nu găsesc adevăr în nici o for¬mă actuală și nu-l caută pe tarabă,
6UJ.ilo£jygJI-lP                  p|y
zlâ"sintetizată-n versuri nu știu prin ce         
terioasă amalgamare te îndrumă spre un fel de / zenit pej5ajelsjm£i.adevărat:                          '
' f vPrgiTrecrîsT!aTizarea geometrică a Poeziei arHcolul ipTihe că poezie-conține orice ma- '-nifestare intelectuală; ipoteze poetice, corolare poetice,-.speculații poetice. Poetice. Dar cine adună poezia unor asemenea lucruri poetice! Cred că nu poeticul chimist, curbat pe-o re¬tortă poetică, într-un poetic laborator de subt o primăvară poetică — afară numai de nu va fi chimistul poet, nu numai poetic, și atunci deci, chimist diletant. Cine condensează această poezie? Pe cine îl atinge mai direct — ca să nu zic: mai propriu — poezia plutitoare la su¬prafața lucrurilor? Și trebuie ea condensată? Poetul o cristalizează-n versuri; rogu-te: strică versurile și spune-mi dacă ți-a rămas poezie.
Versul, acest Convențional al poeziei, eatît \ HP 'strașnic înfrățit Fqgziel, Tncttr JrumaTer i-a -* devenit prop'rietate.  Cei ce scriu proză și nu pot  alcătui  versuri,  sau nu  le  pricep" graiul, le decretează nule; scriitorii de versuri, e« multă virtute conduc  fraza  și iubesc  proza căci  își are și ea particularitățile ei, și e mei umană decît poezia, care, ca orice divinitate, iubește  t forma de gheață  a laturilor corecte.  Dacă  ar  \ fi să relevăm o formă strîmtă și convențională în înțeles strict, apoi aceea e a pretențiosului sonet  și  a  unor  alte  feluri  de  versi-strofare în oare arta poeticei a mucegăit. Dar aceasta
se discută deosebit, și e o simplă chestiune lo¬cală versului.
.      Ceea ce poaieJace versul, niciodată nu va
c, puțeâ proza; djn Tea/tru, bine face că pleacă,
( nu i se potrivește  declamația,  cîvrea  să  fie
) citit, și citit pe tăcute, așa cum se răstoarnă
L- în individ stări peste stări — fine, periculoase
ca tăișul — pe dîmbul sufletului măcinat de
alunecarea  singuratecă  a  boabelor  de  nisip
prevestitoare.
(V  «Epigrama» eunieLde-a-scrie care spurcă
/ firt.a;  p-arf  pp  ofilita  în  vprinăt.ațpflpi;  calam-
y.burul, ca și rîsui prostesc, e imoral în artă. v Versul nu se potrivește "nici .anecdotei, de ase-l meni nici unui gen de gândire cu derivative pre¬cise, cu arculade, adnotații, trimiteri, demons¬trări etc. El urmează o logică al cărei fir se ascunde delartde'e la idee, dar există — tre¬buie găsit; caz de a se zice: «audă-l cine are urechi».
Tragedia,  cît  și  orice  copie  de  pe  natură, are nevoie de cadrul în care a scăpărat, în re-produceri. Poezia e altceva. Fabula e Un* gen părăsit pînă la unnou La
Tfnntâinp;  acpasVa  nn-nspamnă  îngăra  tahnla
nu mai are nevoie de vers, nici că fabuliștii n-or să mai existe. Fac dintr-aceasta un cli¬șeu, și-l aplic tuturor genurilor de-a se scrie în versuri. Lipsesc talentele respective, ele fac
? genurile.
7    Ceva mai departe, citind:
1. — ... «In genere poeții nu se iau în se¬rios,  nici nu-și  iau  la serios  lucrărilor  lor».
2  ..      «O prezintă (lucrarea) publicului ca
0 lucrare simțită, ieșită din adîncul sujletului
lor**-
E mai mult agresiune, probabil că din por¬niri personale, decît un punct indispensabil în discuție.
2  De  unde  știm  și  ce ne pasa  de ceea
ce-și zic ei m sinea l°r? Ne sînt indiferente persoanele, cu atît mai mult intențiile — ne interesează numai capacitățile lor poetice. *PăTe câfu vorba de versuri! ...    "
Dar:
2 — Cînd ni se prezintă «lucrarea»? înainte, ori după săvîrșirea ei? ... Cred că: după. Anu¬me cînd? Autorul ei a săvîrșit-o într-un mo¬ment de totală dezinteresare, conditio sine qua 4 tiOȚL-H-âC-Ciițorului; adesea nici că gîndea să o dea publicității. Publicarea unui gest de artă e de altmintreli un act mai prejos de acțiunea conceperii lui." Și vine todeauna la urmă, cînd artistul gîndește să procenteze pe urma unui lu¬cru existent. Apoi: din cîte cărți de versuri am citit, nu-mi amintesc să fi găsit vreuna în care prin cine știe ce procedeu să mă fi rugat au¬torul ei să-l cred pe cuvînt — dar nici că mă rugase să i-o cumpăr, — și nici cititu-i-am versurile închipuindu-mi-l pentru 'momentul cînd le-a scris; cartea lui nu era un corpus delicti; individul nulnă interesa defel. Insă, citind am puîut distinge una din două: jun.cgțxi, sau un nimic — în fniip. cărții, mi în gherocul autorului, care gheroc, cît și care autor, atrage atenția pe linia treia. Autorul ei poate fi un
48
4 — Ars poetica
49
om  de  respectat,  un prieten,  un  strein; I el  e umil  —  rnH-pa-i  alfa    Dacă  un  bun  camararr și cinstită inimă, comite o prostie literară, oare nu  rămîne  același,  tot  rămînîndu-i  lucrarea proastă?  Și  invers.
Gestul de artă  înainte  de  a  deveni  public
trăia prim sine.
 '•RT"f-6ntinuasă"jffe el și  d                i    d
după aceea. N-are nevoie de «amatori», de pu-blic pe care să-l măgulească, să-l gîdîle și să-l «înșele serios»; subzistînd prin sine, își ajunge.» E cu totul" relativ și riscat punctul de care se/ înnoadă chestiunea. Arta nueojrigserie șijiuj slujește în principfu'Ugcit sîi/]§irolul ei nul e cel de a «produce eiecte convingătoare» — nici efecte,nici convingătoare; nu e un apen¬dice de vulgarizare. înțeleasă sau nu. trăiește. Lumea înțrpaflă simte și gîndește, dar "nu fiecare om poate formula gîndireași simțirea. Acțiunea artistului și fredonarea "unei doine improvizate, printre lacrimi, la gura căminului, au un același principiu, numai că poetul for¬mulează în linii exacte. Dar trecînd peste du¬rerile și bucuriile tale, nu gîndește și pe' ale — mai ales durerile — vecinului? Să admitem că poetul nu avu atîtea dureri cîte ni le spufcie, ce importă! le-am avut noi și le găsim perfect chintesențiate în limba matematică a versu lui! Avem nevoie omenească să ne suspinăm, durerile din cînd în cînd, — -«fericiții» să fie w sănătoși și să crească mari: nici că gîndim la ■ dînșii! — și le găsim risipite-n psalmi perfecți. Inteligența fiecăruia poate ghici suferința ve¬cinului său și suferi cu el sau pentru el, din
depărtare, cînd acela nici nu știe. Sînt oameni care se roagă pentru toți obijduiții și remuș-cații, Și alții care suferă pentru ei; și fiindcă sînt prea puțini aceștia, de aceea suferă mul¬ții, Prea mulții-
Se obișnuiește adesea în ceea ce se numește critică — majoritatea caracterizînd o minoritate, părerea autorizată a Onor. Public rezumată în¬tr-o gură, — a se vorbi despre egoism în artă. Temă simplă: Poetul își deplînfle nuțnaj-jdure-rile ftalgjși rlde singur. De îinrte ghirpti? Iată; el zice: eu, mie, mă — pe cînd ar fi trebuit să fie altruist, adică să zică: voi, tu, lor etc. Din chiar clipita cînd a zis eu, a înțeles pe toată lumea {și dacă n-a subtînțeles-o, tot nu se schimbă premisa). Cu o pojp gg-nțmpia flcelasilucru ca și cu o rugăciune; scrisă de un închinător ca pentru el, devenind publică o ci¬tește  fiecare  ppntrn  pi  însuși ' arKa-  n
ș                p
top pentrutoți: ti
 dar pentru
motiv e generală. Aceasta cînd ajunge cunos-cută; in principiu, cea de la sine și prin sine. Și dacă într-adevăr fi-va «artificială»- lumea pe care o creparg ptui în-care cu de"-asila împinge pe public,1? pe «amatorii»- înșelați "(se¬duși; — iar ei, dulci inimi de miei cum sînt, se supun mititeii! — și stabilește astfel o zonă factice de jur împrejur, aș voi să cunosc viața neartificială care i s-ar putea prefera, adică viața naturală a cărei direcțiune nu prea e ară¬tată de moțul condeiului ce subscrie articolul împricinat. Nu cumva e aceea în care bălăcim cu toții? Mulțumesc și mă-nchin! Frumoasă, ce
50
51
 iz r,i
TT
e drept! Or fi-va alta? Nu! ba da! — pe aceasta vom găsi-o noi, fiți liniștiți; sensul vie¬ții de vigoare nu ni-l vor da generațiile a că¬ror măduvă curge către mormînt. Luați aminte, dragii mei: «lume artificială», într-o vreme cînd și codrii, nu numai ciorapii și cultura, — să lăsăm gipsul etc, etc. — sînt artificiale. J"j
HAGI-TUDOSE  DE  B.  DELAVRANCEA
X
 Lf2ță
 exista forțe poetice,  versul.  lF'            d    î
 Lf2ță JîcliJvor exista fțe p,          l
va fi menținut;T daclFse' vor pierde, înseamnă că poezia2 s-a pierdut ca multe din ce a fost pe vremuri nobil și fără prihană. Poezia unui vers adînc nu va put.pa pinnrtată fi înlocuita"de poezia frazei. Proza-și are frumusețile ei r    '        '                      ——
pf
S-ar putea să sosească vremea breslei cojo-cărești — gîndesc sfîrșind — și-n poezie, — lauri, lauri să fie! — și sînt berechet; de-clare-se ea poezie! și numească pe cugetătorii de neam văcsuitori și curelari; nu le displace nici o poreclă.
E curios cît e lumea plină de locuri vacante!
(Linia dreaptă, an. I (1904) nr. 2 (1 mai) și nr. 3 (15 mai)
[•■•]
Dacă ar fi numai atîta, copie și stenografie, realismul n-ar fi putut nicicând întemeia o scoală literară, n-ar fi însemnat nimic. Realis¬mul e o inspirație. Ceea ce-i face tot prețul e tocmai transparența lui neîncetată, sînt figu¬rile, vizibile cu mintea, pe care gîndirea le de¬scrie în interiorul lui, strict geometrizant. A face realism ca d. Delavrancea în teatru este a lua osul de elefant și a-l pune coadă directă la lama din care vrei să scoți un cuțit — sau elefantul întreg. Natura dă materia: omul o stilizează. Toată lumea știe că sfecla e dulce; nimănuia nu i-ar veni să arunce în ceașca lui cu ceai o sfeclă, decît d-lui Delavrancea. Tre¬buie extras zahărul, și extragerea e penibilă și lentă: un sac la o cultură întreagă.
Ce distilare cerebrală e aceea în care lucru¬rile trec de-a dreptul în mîna împrejurării? Funcția crekaaujjijgs±e--să---e©»Gretizez.e, să ex¬tragă: aici e toată arta, toată știința, toată fi¬lozofia. Noi n-âvem""Ceface cu o literatură de picioare. Picioarele își trăiesc literatura lor în fiecare zi prin tîrg, cu lumea. Și cu cît te co¬bori în realism, cu atît sforțarea e mai grea. cu atît e nevoie de forțe cerebrale mai mari, ca să ridici noroiul pînă la gândire,  el rămî-
53
nînd ce este, noroi, și gîndirea rămînînd gîn-dire. Realismul e panteic. Sămînța lui dumne¬zeu, lumina, încolțește în luceferi ca și jos de tot, în glodul rînced al ulițelor străbătute de vite. Operația de-a scoate perle pe acolo pe unde vulgul nu vede decît muscărie, este dum¬nezeiască. Totul e sacru în mîinile artistului și acesta știe să-și dozele materia. Trivialul vieții, care ispitește puterile d-lui Delavrancea, este o adevărată comoară, virgină pentru lite¬ratura în special românească amorțită în ima¬ginile și tînjelile uzate, pesimiste. D. Dela¬vrancea și-a ales minunat de bine terenul. Ce folos că nu știe să și—1 cultive, ca să rodească. Numai atunci interesează gunoiul cînd în for¬ma unei flori sau unei poame s-a ridicat dea¬supra lui însuși cel puțin de cîteva șchioape.
(Viața românească, an VII, 1912, nr  11— 12, noiembrie-decembrie).
DESPRE SCRIITORI...3
In generația de azi, a celor ce mînjesc hîr-tia și dizolvă cuvintele în multă salivă senti¬mentală, originalitatea s-ar dovedi cam greu. De la cei mai tradiționali pînă la cei cari se complac în sineșa denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilități streine, nulitățile abundă. Literatura stagnantă e ca o gară de marfa în care vagoanele s-au oprit și grînele putrede și fermentate erump din sacii sparți, și înnămolesc terenul.
Pentru cîțiva scriitori justificați de un talent, de o dibăcie sau pornire, zac sute pe calda-rîmul artei, întinși ca niște cîini ce-și caută-n blană puricii, la soare. Lenea lor se mișcă lent într-o zi, cu umbra lor culcată, din stînga la dreapta. Lumina le răsare pe sprîncene și, pînă seara, le ajunge-n spinare. Acești țigani ai ar¬tei visează, se scarpină, oftează, sînt amore¬zați și cîntă . . .
Scrisul lor e ciut. Fraza lor fără desen, fără ritm, fără asprimi și rotunjime, tînjeste, se-ntinde, zemoasă, sau se risipește ca praful. Ni¬ciodată nu s-a scris mai mult și totodată mai puțin. Povestitorul trece prin povestea lui cu căruța; nimic nu se vede din ce atinge că s-a strecurat prin mîna lui, care nu știe să apuce; totul curge ca să curgă. Poetul, beteag, se tîrăste din stih în stih pe burtă și oftează cu nasul în
55
parfume pe care nu-i în stare să le evoce.* Ei ■ nu cunosc, bieții scriitori, o artă înnăscută, în .afară de literatură, o vigoare ce vine din pă-jmînt, din aer, din cer,  din sînge. Ei au citit și citesc, și după ce citesc se pun să scrie și ei — și iată de ce sînt scriitori. Sceptici din nerozie și levantinism, ei nu pot să priceapă viața, n-au pentru ea nici o frîngere, n-au pa¬timă,  nu izbucnesc,  nu se revoltă,  nu urăsc, nu iubesc, nu vor, nu văd, nu știu.E o emas¬culare profundă, și de aceea scriitorii noștri și îmbătrânesc atît de iute.
Scriitorii aceștia, majoritatea, apreciază lu¬crurile cu toții într-un singur fel. Ei n-au ne¬mulțumiri cerebrale. Citind și tocind aceiași autori, mulțumită cărora viază ca intelecți, ei și-au fabricat un calîp. Tot ce nu pot ei vîrî în forma lor îi derutează, îi irită, îi jignește. îi ucide. Natura, cu aceleași degete imaculate, frămîntă și excrementul, deschide și buzele im¬palpabile ale florilor, desface și genele de ar¬gint ale stelelor albe. Scriitorul are mintea ca¬lică și strînsă ca o găleată. Scriitorii și-au ales ca specialitate natura superficială; ei pasc iarba, florile. îndată ce inspirația vine din-tr-altă parte decît olfactivul lor, scriitorii sînt înspăimîntați. Ei bine, și florile culese de ei, cîntate de ei, se spurcă, se trivializează- o bună parte din frumusețea cea trandafirie a naturii au compromis-o nu reclamele comer¬ciale împotriva cărora artiștii streini luptă în societăți și ligi, dar scriitorii, scriitorii medio¬cri, tîrla, imbecilii cei mulți ai peniții.
Literatura trebuie întinerită. Bineînțeles că fără individualități primenirea ei e cu nepu¬tință. Orișicum, o disciplină, care să înceapă cu aPa Și săpunul și să termine cu munca pă¬mântului și cu meșteșugul, poate să perfecțio¬neze  aceste  organisme  elementare  și  proaste.
Trebuiește întinerită mintea scăzută și ra¬molită a epocii noastre literare. Trebuiesc în¬jugați la viață domnii scriitori și purtați ener¬gic, în numele artei care-i ignoră, pe brazdele mari ale lumii. Pînă ce nu-și vor rupe ge¬nunchii, nu-și vor beli fruntea de pămînt și piatră, pînă ce nu-și vor îngropa picioarele in țărînă, ei nu vor putea înțelege, din cafe¬nea și berărie, unde se confundă cu chelnerii adormiți pe picioare, nici viața,  nici arta.
Cu încetul sufletul lor se va lărgi, se va face , încăpător și luminos. Ei vor ști să prețuiascăj amăruațit darurile de cuvinte și idei pe cărei nu ajung să le merite,  aruncate înaintea lori gratuit,  ca  niște mărgăritare.  Ei vor înțelege idealismul vecinie  și  universal  al  naturii,  pe care un gîndac ciugulitor în umezeală îl simte și—1 trăiește mai bine decît un scriitor.
Și dacă nu vor putea realiza arta si litera¬tura pentru care nimeni nu se alege singur, ei vor merita strîngerea de mînă, francă și ome¬nească, a aceluia care o înfăptuiește împotriva tuturora cu pasiunea, iubirea și idealismul lui...
(Seara,  anul  IV,  nr.  1193,  14  mai  1913)
56
57
PAMFLETUL
Cu ce puțin lucru poți cîștiga lotul intelec¬tual în România! Numești cîțiva imbecili pe nume, șifonezi cîteva obrăznicii, înțepi și dezumfli cîteva baloane — toate acestea cu o pană normală și numai gramaticală, ca să-ți si agonisești, cu acțiunea ta ușoară, o reputație ce te pune pe gânduri. In loc să se îndrepte, proștii aleargă să-ți aștearnă, omagiu, ura lor la picioare. O ură puerilă, este drept, dar sem¬nificativă pentru psihologie.
Atari reflexii ne inspiră o sumă de indivizi bolnavi de literatură. Ei scriu cu regularitate pentru noi și singurul lucru care trebuie să ne întristeze ca lectori, atenți la inspirație și idee, e că mereu pornesc să ne ucidă și că mereu rămîn cu senzația că vor fi siliți să reînceapă.. O fatalitate infectă face ca nefericiții noștri adversari să se bucure cu exces de darurile mediocrității.
Desigur că-n sufletul lor zguduit de ciudă, ei au mai mult decît în pană. De la intenție la realizare e de parcurs obstacolul imens al po¬sibilității. Chiar dacă, vorbind de lucrurile în¬vățate din frecvența hîrtiei tipărite și a cu¬vintelor digerate de-a gata, ar dovedi pentru locurile comune ale expresiunii facilități in¬diferente, cînd ne „combat", cînd ne ,.execută".
ei au de răsturnat neprevăzutul; tremură, bîl-bîie, ajung peltici și... dau greș. Praful lor je pușcă e ud în chiar momentul potrivit, din pricina emoției, care se manifestează prin umezeală.
Noi citim o critică sau o injurie ce ni se face, intrigați ca pentru o lucrare de artă. primim în lipsa obiectivitătii studioase, anoste a criticii, cu bună dispoziție, insulta. Dar o voim inteligentă; și-i pretindem, ca pentru cîn-tece și blesteme, o situație și un stil. A „în¬jura" e o artă literară tot atît de spinoasă ca și lauda, în acatiste, în sonete sau la... no¬tițe. Pînă astăzi intelectul omenesc nu a de¬pășit unicele sale două resurse: admirația și re-pulsiunea — și în aceste două extreme spiritual trebuie să se comporte cu o egală putere. Omul sentimental e un degenerat dacă nu știe, iu¬bind frumos, să urască admirabil. ..
Să stabilim regula sumară a unui pamflet.
înainte de toate, pamfletul trăiește prin si-neși, ca romanul, epopeea sau satira — și poate fi cultivat pentru frumusețea lui, ca un ficat într-un bocal. E un gen literar, jumătate ac¬tual și jumătate etern. încape în el actuali¬tatea, atît cît Margareta încape în Faust. E un gen iute și viu. Apar o mie de poeme fru¬moase și abia se citează un pamflet suportabil. Cititorul, pe oare pamfletul îl jignește înainte de a-l interesa, nu poate să aprecieze nici pe Beethoven nici pe Puvis de Chavannes; el tre¬buie să-și facă educația deprinderilor frumoase. El e jignit de idee,  și,  ceea ce-i mai  comun
58
si mai grosolan, de cuvinte, fără să perceapă supervaloarea lor, fără să pipăie fraza în care cuvântul, cu doza lui relativă, e urzit.
Pamfletul nu exclude scopul; cînd cade pe mîna unui filistin, el vizează o satisfacție de orgoliu supărat. Ți-ai scris pamfletul ca să de-preciezi un individ și mai ales ca să-i nimi cești o încredere în sine imorală ...
Pasărea noastră domestică încearcă din nou un timid pamflet împotrivă-ne, criticînd pamfletul și pe ,,pamfletari" și rezervîndu-ne nouă onoarea acestui titlu, care, la rigoare, nu-i de respins. Motivul său e un soi de poezie, din Cronica, asupra căreia, speranța de-a ne înjura cu eficacitate îi obosește un creier eco¬nomic  și  steril.
Dar versurile noastre importă puțin dacă merită elogii sau disprețul. Importă puțin jus¬tețea motivelor care determină chelnerii mu¬zelor ingrate, indispuși de modesta lor exis¬tență, să ne înfiereze ca poeți sau pamfletari. Ceea ce nu ne muncește niciodată e grija dacă însemnăm sau nu ceva în mahalaua literară. Ne place scrisul, pentru că ne place și olăria, pentru că ne place lumina electrică, mecanica, pentru că ne plac mițele și cîinii. Ne-ar pa¬siona într-o viață de mai puțină uzură precizia cuvintelor, puritatea conturelor în gîndire, plastica imaginilor, arhitectura abstractă a unei idei. Dar nu primim cu nici un preț morfolea-la literă, scrisul fără rîvnă, fără dogoare. Ne interesează să ne căutăm în scriitor suferința
si bucuria și pe artist, atunci cînd cei mai niulți ne supără invariabil cu impresia că ling jn tingire streină. Ne supără rolul de rîndaș în care se complace scriitorul. Și nu sîntem vinovați dacă, furioși de absența omului su¬perior în cel care îndrăznește să joace rișca în piața teatrului cu îngerul artei, punem mîna pe baston și măsurăm spinarea brutei scu¬late din tingirea în care își complăcuse na¬sul.
Vanitate, îngâmfare? Nu; foarte simplu și curat, un sentiment la mijloc de restabilire de proporții. Dacă, din întîmplare sîntem la rîn-dul nostru o mediocritate, ceea ce nu-i defel exclus, lucrul nu ne doare; așa dorește domnul dumnezeu ca unii dintre noi să ne găsim cîteodată laolaltă, izbiți de o istorică stupidi¬tate; rămîne, totuși, năzuința violentă către mai bine și mai pur, bun corectiv de bună esență. Iar dacă, dimpotrivă, ne deosebim și realizăm în noi intuiția pe care o avem despre ce tre¬buie să fie, iarăși nu ne privește. O ridiculă mîndrie nu poate salva de pieire, după cum o învierșunată ură, pe care o primim să muște, cu pumnul, nu poate scoborî o singură frunză. Lumca-i supusă orișicum unei pendulări im¬parțiale, care distribuie și așază . • .
Se cuvine ca un pamflet să fie și frumos, și întocmit. Pamfletul unuia sau altuia dintre cei care, într-un elan de imitație vulgară, năzuiesc ca supremă sforțare să te maimuțărească tre¬buie întîmpinat cu generozitate? Aceleași scă¬deri sînt remarcabile la toți.
60
61
Croiala frazei, tăietura cuvîntului, ascuțișul intenției, totul lucrează ca să facă din persona¬giul insultat o făptură centrală și de primă valoare, pe lingă care adversarul, pamfletarul controlabil pe propriul lui efort, se vădește prost benevol. E pedeapsa pe care obicinuiesc să și-o acorde singure stîrpiturile literaturii; proclamarea inferiorității lor.
(Cronica, anul II, nr. 64,  1 mai 1916)
ROMANTICA INDUSTRIALA
Cînd și-a făcut sfinți, dogme, adevăruri și superstiții, omul căuta o morală. Cîteva secole stau pline în vitrina istoriei, de cele mai ciu¬date invenții. Din două materiale, cerul și în¬chipuirea, străbunii civilizației de față au fabricat mii de chipuri de a învăța și de a fi susceptibili. Neadormita lor indiscreție culturală i-a determi¬nat să caute esențele necunoscutului, slujiți de singurul instrument, de cele mai multe ori în deviațiune, al intelectului pur. Problema jezuitâ: dacă un călugăr are mai multe drepturi să fie ispitit de o femeie frumoasă decît de una urîtă, putea să mobilizeze un veac întreg fără să su¬pere pe nimeni dar interesînd pe toți. Luther, Calvin, și semenii lor s-au pasionat deopotrivă cu Papii de un lucru de nimic, care a provocat războaie și volume. Romantismul adevărat, nu cel de literatură și de necesitatea clasificărilor didactice, izbucnește și dezolează în timpurile liturgice și ale interpretărilor cărților sacre.
Romanticii literaturii sunt numai un succe-daneu al romanticei vechi și romanticei-mume. Ei au fost mai mult romanțioși decît romantici, cum o arată și costumul epocii, și mai mult diletanți ai fanteziei; niște șefi de orchestră pentru cîntatul muzicii făcute și trăite de alții.
63
Sutana se scurtează în pelerină și barba ma¬nifestă tendința de-a se subția în barbișon.
Un om cu o viață de un mileniu ar fi asis¬tat viu la transformarea lentă a motivelor ro¬manticei religioase. In locul dogmelor, omul a pus într-o bună zi șurubul, cuiul, piulița, sîrma, fierul pătrat și rotund, socotit în mi¬limetri, subtilizat, placa laminată, geamul, sita. Apoi veni invazia metalelor organizate și a or¬ganelor armonice în funcțiuni simetrice: la¬căte, broaște; într-un ungher de turlă bătea de mult prevestitoarea voce a orologiului, cin-tarul vremii ca o excepție acceptată.
Intrarea locomotivei în cîmpia cu fragi și ierburi, a fost ca o nouă papalitate pentru re¬gatul recent al fanteziei fierului, concurent cu Spiritul Sfînt al vaporilor de apă. Roata din¬țată apăru în toată splendoarea mesianică a mecanicei aplicate. Roata dințată și helicea co¬respund cu Pavel din Tars și cu Sfîntul Ion Gură de Aur. Și totul deveni fontă, oțel, ara¬mă, abest și cauciuc. Pentru lacrimile de ulei ale motoarelor, poetul descoperi și un bumbac deosebit.
Fulgerul alb al electricității, fugar de-a lun¬gul fibrelor izolate, aduse Buna-Vestire a lu¬minii renăscute. Carburatoriul se făcu inima noilor mașini; sfinți pe vremuri, astăzi mașini; o mașină de fiece îndeletnicire. Mașina ur¬mează pe om întîi ca un cîine, și i-o apucă apoi înainte. Viața fără mașină, viață fără mo¬rală.  Mașina  le-a  permis  nepoților  lui  Knox
și să zboare. Telefonia cu glasul ei ultra-te-restru și strigoi, telegrafia fără fir, ca un mesaj al stelelor cuvîntătoare, cinematograful, toate razele, undele, iradierile și efluviile... Uzina! Mașini care fabrică mașini. Uneltele zămislind alte unelte. Inginerii — și după ei muncitorii, adunați pentru vecernia industrială în temple de oțelăni. Un tînăr linos cu ocneiari, sfiit ca un mucenic, scoate la tribună, sinteza unor drepturi noi dm urletul minereului in lup¬tă cu voința nebună a inginerului cuminte. O nouă lume și o chibzuire nouă. Născocită de oameni, mașina judecă pe oameni și-i osîndește. Și toată societatea care și-a murdărit cît de puțin mănușa fină eu petrol și benzină, pri¬mește pe omul negru ieșit din muntele de căr¬bune și din cisternă ca pe un învățător, fără să-și amintească nimic din tot ce a trăit și a învățat. Limuzina de 50 de cai putere a deter-minat miracoliul interdependenții dintre stâpîn și slugi.
Ciocanitorii de fier purced să mîntuiască lu¬mea, cuprinși de un fior de înaltă tensiune, cu o sinceritate și cu o credință la fel cu a diaconilor Reformei — și ei vor vărsa sînge și vor profana trecutul, trist întotdeauna, al ju¬căriei omenești, ca toți reformații. Romantica industrială e în toi.
Iar în mijlocul acestei lumi și al acestor avînturi se ivește un temperament, al tînă-rului-celui-mai-de-curînd-sosit. El nu are nici unul din sentimentele predecesorului său. Stu-
5 — Ars poetica
65
dios și distrat, el nu s-a gîndit încă, pînă la 20 de ani, să dăruiască un buchet de garoafe unei fete și să lăcomească senzualitatea virgi¬nală, relevată ochiului atent, de peizajul palid și alb, ascuns între urechea diafană și piep¬tănătura castă a domnișoarei trecătoare. Și nu a tresărit încă în sărutarea respectuoasă a unei mîini ce i s-a întins cu simpatie.
Numai cu 40 de ani mai devreme, el ar fi arborat pălăria lui Garibaldi, ar fi cîntat cu mandolina subt fereastră și ar fi îndrăznit în aburul nopții o aventură. Astăzi persoana lui fizică e frigidă și personalitatea lui sufletească absentă. Mai frumos ca toți înaintașii lui, e mai metalic și mai dur. Mintea lui e preocupată de formulele în care un x apare de cîteva ori. y Rezistența materialelor are pentru el o atrac¬ție aproape sexuală. Sufletul lui visează o ma- r șină . . . frumoasă. La ce va sluji această ma¬șină, la lichefiat lumina sau la cristalizarea umbrei, încă nu se știe. Poate că tînărul de lîngă mine, care urmărea zborul unei muște, gîndește ca un descoperitor. Uneori închide ochii și surîde: a cugetat la un electron sau e amuzat de o moleculă. Dacă s-a încruntat este sigur că se supără de randamentul mediocru al pistoanelor actuale. El reflectează la o mie de alternative și posibilități, care toate exclud ri-dicula mecanică a biologiei și inaugurează, pen¬tru alte generații, împărăția strictă a mașinii totale.
Tînărul cel-mai-de-curînd-sosit nu seamănă cu noi, care mai știm cîteva cîntece și mai ne lăsăm ademeniți de cîteva slăbiciuni. El în¬vață carte pentru că-i place și nu se silește sgi caute valoarea socială. Nu se plînge si nu va dori- Inteligența lui sensibilă ca o balanță e rece ca materia din care a fost construită. Copil matematic al unei Madone blindate, spi¬ritul lui a supt o idealitate stranie din sînii-i de nikel și aluminiu.
[Cugetul  românesc,  an    I    (1922),    nr    2 (martie)]
69
„LITERATURA
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum