AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica III

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica III

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:31 am

Code:
„LITERATURA
r
De cîtva timp, se readuce în discuție o ve¬che mare nerozie, care nu se bucură măcar de calitatea stupidităților utilitare. Pînă acum vreo cîțiva ani s-a vorbit de simbolism și de¬cadentă,. Astăzi, aceste cuvinte fără 'sens, to-cîTe"subt pana insignifiantă a mulților scribi de literatură,  reapar  în  formula  „poezia  nouă".
Dacă reeditorii ei ar fi cu toții de calibrul subdivizionar, nici nu am încerca o relevare. Dar deasupra acestor țăndări, surcele și ru-megușuri, care se reclamă de autoritatea tăie¬torului de lemne, stă cel mai simpatic și mai
îndrumători: chirurgi și medici, din coxalgici și eczernatoși: o transmutare instantanee totală. Dealtfel, un mare dubiu public planează asupra chestiunii poeziei iar unii, și nu pu¬țini dintre cititori, nu se pot hotărî cum să gîndească între o poezie atrăgătoare și o cri¬tica lipsită de talent și lecuiitor doctorală. Du¬biul merge pînă sus, și ca să vorbim întreg, pînă și-n detractorii cu meritele literare ale d-lui Iorga. Adevărul este că de cînd combate ;poezia nouă" d-l Iorga nu a ridicat în fața ei o piedică, echivalentă cu un argument, între „poezia nouă" și ochiul cititorului d-sa nu a putut așeza o imagine capabilă să o înlăture sau măcar să o umbrească. Și de bună seamă, căci d-l Iorga e un artist care simte frumusețea „poeziei noi". Ea îl supără nu prin absența sensibilităților autentice. Ea nu-l jignește mă-
înzestrat din câți retori  are mișcarea intelec- ,  car prin libertățile exagerate și nici tonul de
--  "              -l " T----  -' —J— "" "*    :"'    familiaritate universală  al  „poeziei  noi"  nu-l
indispune pe d-l Iorga. Poezia nouă îl impre¬sionează displăcut pentru motivul, ca să zicem așa, de tradiție imediată, și mai cu seamă — nu știu cum ne-am exprima mai încolăcit și cu o mai catifelată perfidie — pentru că așa nu¬mita poezie nouă, în care se recunoaște o te nacilate veche cît lumea, s-a produs și a re¬coltat cu totul în afară de controlul unanim al d-lui Iorga.
Se întîmplă că în fundul rîpilor și-n creștetul munților se reproduce de veacuri cîte o fioare. pe care savantul o descoperă după încheierea celui  de-al  doisprezecelea  volum  al  operelor
tuală. Numim pe d-l Iorga, și credem că elogiul nostru n-are să fie interpretat injurios de că¬tre fierbintele scriitor al unei limbi în vîlvă-taie.
Diverșii purici ai grădinii literare actuale se refugiază în frumoasa d-lui Iorga baruă, ori de cîte ori n-au nimic de spus și acești purici, lătrători și scriitori, n-au de spus niciodată nimic. Pe crâmpeie de Iorga brodează, cu citat în cap, diverși diletanți și ratați, închipuin-du-și, în stîrpiciunea lor vanitoasă, că fac par¬te din Iorga și război adversarilor pe care d-l Iorga binevoiește să și-i aleagă. Incercători de literatură  neizbutită,  ei devin  pe  neașteptate
68
69
sale complete de botanică, integral clasificată. Cam enervat, învățatul îi acordă un nume mi¬nor, o învrîstește nouă și o aruncă într-o no- [ tiță spendiculară. Nu-i chiar atît de nouă poe¬zia nouă cît sînt mai cu seamă noi poeții acu¬zați de poezie nouă. Cu vederile sale largi în multe probleme, d-l Iorga în materie de poezie se păstrează pentru cunoștințe și amici.
Mie unuia, nu este vorba, că atitudinea de-jinitivă a d-lui Iorga îmi place. O guști în orice caz mai mult decît oportunismul cîte unei cal¬fe de critic, care știe să ocolească dificultatea de-a călări pe două spinări, una gîrbovă și cealaltă verticală, cotnandîndu-și la păpușar un al doilea ins aparent identic sieși, de mu¬cava. La un moment dat al vieții lui literare, de contemplare a poeziei tip — Victor Efti-miu și după neîncetate tăgade și imense munci morale răbdate, criticul simte că intuițiile l-au trădat și își alege subit din duzină, și după ce duzina a crescut, un oarecare „poet nou", pe care îl decretează justificarea curentului pînă la el tăgăduit. Ceea ce se poate caracteriza și cu o expresie nou nouă: lichelism'literar ■— sau: lichelism divin.
Prin ce oare ar putea să fie nouă poezia nouă? Prin limbă? Prin sentiment? Prin pla¬giat?
Că se află ceva nou în poezia timpului pre¬zent nu este totuși neadevărat: vecinul este mai tînăr și tinerețea lui este mai recentă. Noul acestei poezii a fost determinat de înve¬chirea  clișeelor  anterioare,  trase  în  mii  de
70
exemplare și neprimenite în timp: nimic nu se știe primeni la timp; într-altfel nu s-ar putea învechi nimic. Secretul poeților noi e simplu: ei lucrează pe alte clișee, pe niște cli¬șee născocite sau nu de dînșii toți, însă altelea jecît acelea din piața comună: amar va fi de ei cîmd și aceste noi clișee vor fi fost scîlciate. Atunci în locul poeziei noi se va impune o poezie  mai  nouă.
Dealtfel toată lumea știe, pentru că toată lumea pricepe mai bine în trecut, că toți poeții care au marcat un nivel descifrabil în cota literaturii, au scandalizat pe cîte cineva la timpul lor. Atît numai; că astăzi se scandali¬zează persoane mai multe și necontenit mai multe, progresiv cu sporirea tipografiei, și-a exemplarelor de abecedar. Acum 30 de ani străbunii mei nu s-au scandalizat în Româ¬nia de Eminescu sau în Franța de Baudelaire. Pașnici rîșnițari în Asia Minoră sau bravi hal-vagii în Monastir, ei n-au învățat limba ro¬mână ca să o scrie și să o concureze, sau pe cea franțuzească, decît prin vlăstarul lor actual. Astăzi, Eu mă scandalizez.
Că se află ceva nou în toată poezia timpului de față, în cărți, în teatru, pretutindeni, este, în¬tr-adevăr, adevărat. Și acesit nou e considerabil — nu vreau să exagerez nimic — căci el nu e numai un nou de clișee ci e și un nou interior, un sîmbure de nou, aș zice un stil. Limba ro-mânească  începe  să  aibă  piezișuri,  măsuri  și
71
transparențe, și o manufacturare nouă. Analizați numai cretinismul sincer al criticii niruite. Cri-ticii de meserie sînt aproape disperați. Ei nu înțeleg cum s-a făcut și cum se face că ștofa limbii, la care ling ei molcom de cîteva dece¬nii și o îmbălează. începe sâ aibă inflexiuni de mătase și chiar potența lor labială o suculentă neobicinuită. Docili catîri ai grosului bun simț ei ar trebui cel puțin să răcnească a bine dacă nu să și jubileze: dar trecutul lor îi ocărăște și criticii profesioniști au și ei punctul lor de onoare, acela de a muri precum au trăit, ca¬tîri, îndeosebi atunci cînd sînt și catîri univer¬sitari. Ei nu se mulțumesc să accepte cu ge¬nerozitate și cu entuziasm. Ei își fac probleme, ca să analizeze și să piardă timpul cu o simi¬litudine de savanterie, ca să deprecieze ceea ce nu-i le îndemîna omului de a disprețui. Ar¬senalul lor se găsește risipit în fața lucrului nou și inevitabil; calapoadele lor se vădesc zadarnice și ridicule; ei le apără totuș. Aripile încolțite la călcîiul zeului zburdalnic, li se par anatornicește imposibile și corul dascălilor și paracliserilor se văietă că miracolul se cheamă găină.
In cîteva considerații stă toată povestea lite¬raturii.
Ca să ne întoarcem — d-l Iorga, care e un istoric, pricepe foarte bine că dacă toate celea curg și se schimbă, numai poezia singură nu trebuie obligată să se fixeze locului trunchi. Ar fi și o proastă pildă de vitalitatea inteligenții românești, ca toată lumea  să  scrie  la  fel  ca
72
V.
jVlihail Zamfirescu. Noutatea e o condiție ce se impune însului înainte de toate, necum să nu fie poruncită literaturii. Ce-ar mai fi istoria pentru d-l Iorga, care și-a concentrat în fru¬musețea ei nobilele sale pasiuni, dacă toate po¬poarele și toți împărații s-ar fi mișcat la fel, după un tipar, preocupați să nu supere pe contemporanii primului părinte. Dar d-l Iorga fără să admită identitatea și maimuțăreala is¬torică, se preface că i-ar conveni în literatură căprăria; poeții să facă pasul pe companii, cu palma pe vipuscă si să-ntoarcă toți capul odată, pentru onor literar.
Subsemnatul Cuget românesc roagă pe d-l Iorga să-și formuleze doctrinele, dacă poate, în chiar paginile publicației de față, ce i se pun toate la dispoziție, cu preocuparea de-a lichida, o dată centru totdeauna, chestiunea pi-e-nei noi. Dacă ni cinci mii de cuvinte unul nu-i în stare nici să bîlbîie, iar altul știe să exprime simțiri neobicinuite si să cîrmească în inte¬riorul lor rigid, acest ultim rezultat denarte de-a constitui o vinovăție, este pentru limba ce le cuprinde o înavuțire, o creștere, o com¬plicare.
Nu-i asa că fiecare îsi alege cuvintele lui proprii din limbă, ca plantele care îsi iau in¬dividual, pentru dezvoltarea particularităților numai cît le trebuieste din pămînt și din lu¬mină? Natura se vădește mai complexă si mai inteligentă decît critica literară: pe un metru pătrat de pămînt mama    Safta  cultivă  zece
73
plante cu mirosul tare, absolut distinct, ma¬ghiranul, busuiocul, calomfirul, cimbrul, isma, melisa, leoșteanul, usturoiul și levănțica — si mai încap în metrul pătrat alte douăzeci de parfume deosebite, toate hrănite exclusiv din același gunoi. Mama Safta se bucură de gră¬dina ei. Să fie d-l Iorga sincer ofensat că limba românească se mai poate seri și altfel decît de către poeții Vlahuță și Coșbuc? Acest soi de judecată nu poate aparține d-lui Iorga. D-l Ior¬ga a apucat să comită greșeala de-a vorbi în¬tr-un fel. Sîntem siguri că, așezat și proporțio-nat cu problema, D-sa va binevoi să facă o corectură de opinii. însuși d-l Iorga e altceva decît un scriitor nou al unei noi poezii, care se bîrfeste? Intr-o limbă sînt mai multe soiuri' de limbi și din momentul în care se face des¬părțirea limbilor e vorba de suflet, de individ, de capacități înnăscute: aci critica literară um- t blă în întuneric și trebuie să se resemneze, nu | mai interpretează: primește sau refuză. Dar refuză pentru că e nou — și atunci nu mai e vinovat obiectul ci contemplatorul.
Cred că este ca și dovedit că noutatea limbii nu are nou decît aspectul nou al acelorași cu¬vinte, puse să comunice unele cu altele și să se împrumute între ele, așa îneît un critic su¬perficial nu le mai recunoaște. Evident că în această circulație a torentelor subterane ale limbii prin sedimentele vechi ale vorbelor, este nevoie și de puțin meșteșug: oare să fie vreo ispravă demnă de luat aminte dacă la compu¬nerea ei nu a participat și meșteșugirea?
74
Mai e nou în poezia nouă, alt lucru, și aces¬ta destul de vechi, că e profesat intermitent în literatură, de nimereală. Căutînd aurul și-n aer, niște poeți au născocit chimia — și de aci-nainte, pînă la materiile colorante și pînă la sinteze, fiecare chimist a exploatat izolat cîte un punct al chimiei.
E nouă în poezia nouă, atitudinea, concen¬trarea, părăsirea subiectului din tactica veche, care se naște ca o artificie, descrie o curbă luminoasă și se stinge. Pînă într-un timp, toate povestirile începeau cu A fost odată și toate rugăciunile se terminau cu Acum și pururea .. amin. Poeții au observat că rugăciunea se mai poate exprima și altfel. Pînă într-un timp, orice bucată literară era obligată să cuprindă un episod: literatura faptelor diverse și a inven¬țiilor istorice, de la roman la teatru. Poeții au observat că din opera poetică poate să fie sustrasă o parte care să fie mai caracteristic poetică și, din evoluție în evoluție, ei au aiuns la exploatarea supraconcentrată a sensibilității: fabula a fost din ce în ce mai abandonată și înlocuită cu exploatarea imaginilor, cu inten¬sificarea sentimentului: și, grad cu grad, poeții au parvenit la o stare de vaporozit'ate a ideii, care le permite să părăsească și metrica și în¬săși rima . .. Dacă impresia cîștigă, dacă pu-terea sentimentului cîstigă și metrul și rima pot să fie fără pagubă înlăturate. Ori, și în așa-zisa poezie nouă ca și în așa-zisa poezie cla¬sică, .singur talentul interesează.
75
O! desigur că ceea ce-i la unii o stare natu¬rală a firei lor proprii sau o preocupare de arhitect, poate cădea la alții în simplă imitație sau în manieră. Slavă Domnului că literatura ,.nouă" românească prezintă și exemplari de acest soi — și lucru edificator și sugestiv pen¬tru teza noastră, acelea sînt cele mai acceptate împotriva acestui fel de-a fi nou d-l Iorga își poate arunca toate pietrele: ele nu izbesc în literatura nouă ci în mediocritatea cea nouă. Insă mediocritatea veche e atît de numeroasă și atît de grandilocventă, încîi se cade să fim cu multă luare aminte sfioși ...
(Cugetul românesc, an. I, nr. 4, mai, 1922 semnat C.R)
LITERATURA  IN  SPECTACOL
Doctrina artistului nu poate să fie in sine decit totală umilință. Talentul care se strecoară în țevile de orga ale hohotului sufletesc, altceva decît jalea de a fi tăcut și tristețea de a reîn¬cepe — este un fals talent, o imitație, o aui litate, un rînjet care ar surîde. El trebuie în¬lăturat și ucis.
Nimeni nu-i răspunzător de ceea ce-i mai mult sau mai puțin în compoziția lui și într-un fel stupiditatea este de respectat ca și geniul — și nimeni nu poate suferi cu sinceritate de osînda de fi mediocru, după cum nimeni nu se poate nici făli că strălucește acolo unde altul ramine argilos și opac.
Cineva, care nu-i el, care-i nu știi cine, de unde și cum, călăuzește mina abandonată în¬tre întuneric și zare. Sînt linii în desenul unei idei și al unei forme, care aparțin unei preci-ziuni exterioare și unui dictat străin controlu¬lui individual.
Cînd acest desen iese mărgăritar, întrucît artistul este justificat să se bucure de altă bucurie decît a umilinții?
In realitate, artistul nu cunoaște niciodată prețul lucrului săvârșit, ci în mod artificial îm¬prumută unui rezultat, îndeobște mijlociu și adeseori inferior, etichetele desprinse din sto-
77
fe scumpe. Iar recunoscindu-i prețul, întrucît poate să și-l menție pe cel artificial, în perma¬nență afișat?
Doctrina bunului și simplului artist mai în¬vață că artistul disprețuiește pas cu pas, bucată cu bucată, tot ce construiește el, ca o îndrep¬tare măsurată către un edificiu în construcție, care nu va fi sfîrșit niciodată. Artistul rămîne ucenic și meșter în fiece zi, a vieții lui de lucrător întru cele esențiale. El se trezește cîteodată chiar în Academie, însă subt unifor¬ma lui de marchiz ocazional, rămîne nedescins, șorțul cu buzunar al calfei, cu o coajă de pîine în buzunar și un chibrit. Are timp artistul să exulte și să iasă-n bîlci cu frumusețile lui im¬perfecte?
Mai sînt obiecții de adus imperturbabilei si¬guranțe cu care un stol de scriitori, în special,    , pleacă să cucerească urechea rațională. Cea mai gravă este de ordin biologic-tehnic. Una e scri-sul și alta e cititul.
Scrisul nu se citește, ci numai se urmărește. Ivit din oonstrîngere, din concentrare și din tăcere, legile lui sînt fixate. A seri este a clipi și a gîndi în semitonuri, în sferturi și-n optimi de ton. Faceți experiența unei bune poezii — poezia rămîne orișicum limba inte¬rioară a sensurilor și a cuvintelor — citind-o tare, citind-o, și urmărind-o cu ochii. O carte este ca lumina lunii rămasă pe pietre, după ce luna a dispărut. Intre cititori și carte se așază nenatural și obscen un samsar, care
78
turbură cu atitudinea, cu glasul, cu erorile lui de tonalizare, egalitatea cititorului cu car¬tea. Cînd însuși autorul se interpune ca să dea o viață zgomotoasă cadenței spirituale a scri¬sului artistic, indiscret și violent, autorul rupe armonia scrisului și din scriitor iese un ac¬tor, lipsit de darurile (care tnebuiește să ră-inîie străine) autorului și un orator redus la rolul fabricat și contrafăcut de a vorbi în scris. Meșteșugul scriitorului este um gen ds expresie propriu. Puterea scrisului este strict ascunsă, vocea o alungă, o prigonește, o trans¬formă: inflexiunile ideilor se petrec pe cati-feaua moale a gândului, care repudiază instru-, mentul vocal.                                                      j
După cum fosforarea își atinge intensitatea! la întuneric, meritul literaturii artistice se.vă4 dește în ambianța tăcerii. Vehiculul ei natural este manuscrisul  sau  tiparul.  A părăsi hîrtia și semnul și a deveni sonoră și verbală,  este pentru literatură a trece în domeniul igliții și al  broderiei.  Este  ca  și  cum  acul  ar  voi  să coase pe aer și piatră cu lustru. Este ca și cum ar cînta betonul și ar mirosi diamantul. O ar¬tificializare.
(Lumea, anul I, nr. 5, 30 noiembrie 1924)
SCRISOARE CU TIBIȘIRUL
'din materiale în spațiu și o poate schimba. O mie de tone în pietriș sînt chiar pietrișul și dacă din
80
Miracole nesfîrșite zac în noi și  împrejurul nostru, pe care viața în societate ne-a dezvățat să le prețuim . .. Miracolul suprem:  cuvînjail, ? cu diviziunea lui: firriBâTCOm" SăiT născut cu-* vintele?  întrebarea,  de  sineși  didactică,  cere răspunsul care aparține  didacticii  celei    mai sterpe. Să nu insistăm, să contemplăm ... Dar al cui este cuvîntul? al omului, al naturii? Nu este cuvîntul de-un neam cu apele, cu vegeta-L lele, cu minereul? A putut cineva să-l „facă", viu  și  energic,  să-l  ție  minte  înaintea  tipa¬rului, să-l treacă urmașilor fără catalog? Cu-ivîn-tul se moștenește ca bătaia inimii și ca sîn-  /gele; cu o lingură de sînge s-a făcut alt sînge și torente de sînge în sute de milioane de vie¬țuitoare. Generațiile, toate zic pînii „pîne" și-i singurul cuvînt potrivit și propriu; căci „cîne" însemnează altceva și „pîne" iarăși ceva deo¬sebit.  La începutul veacurilor a rostit cineva singur odată: pîne? Cine? . ..
E miraculos cuvîntul pentru  că  la  fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvînt. Vocabularul e harta prescurtată și \ esențială a jiaturii și5rrîul poate Qrej"'dincu-[vinte, din simboaTe. toată natura dinnou. creată
ele nu aș putea face decît macadam, cu simboa -lele lor eu pot face orice afară de macadam si chiar macadam închipuit, £uvîntul permite' evocarea și punerea în funcțiune a tuturor pu¬terilor închipuite și sacre. O idee se face act. scoborîtă în cuvinte. Dar cuvîntul însuși nea-, lăturat unei împrejurări descrise are o viață personală, împrumutată de la lucruri, și el poate ajunge o putere de sine stătătoare. Meș¬teșugul cuvântului a cernut și cerne fâra ră¬gaz lumea și sulietul ei — și a dat naștere li¬teraturii și elocvenței.
Un cuvînt numește, alt cuvînt îl pune în, mișcare, un alt cuvînt ii aduce lumina. Un cu-l vint cintârește un miligram și alt cuvînt poa cîntări greutatea muntelui răsturnat din teme¬lia lui și înecat în patru siiaDe. Cuvinte tuigi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele por-nite din ele. Ințruncuvint selaeez.iuași ane
trele sau sînt moi camelcii. Elete asaltează ca viespile sau te liniștesc cu răcoarea; "TJeoEra- ă
vesc ca Tăureții ăuTEeadapă cu rouă Uamlali-
 aplicata la cuiortși parluine tale o copilărie, comparativ cu magiile foarte vechi,
 p,        p                    g                        ,
pgcare le realizeazăcuvinlelet de la primele cîntece șibasme despre dumnezeu și om.
TCaTecuvintele însă lăsate-n voia singură¬tății lor sînt ca niște timbre uzate și nu pot evoca peste-nconjurul  lor îngust  nimic.  Cînd
6 — Ars poetica
81
T
vine cîntărețul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea liniștitelor dimineți; elecîntă, vorbesc sau amenință și blestemă... Și-după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfînt care le-a zămislit le dă și o vigoare mai dură. Miracolul cuvîntului se împlinește cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a  le  reconstrui.
/    Fiecare scriitor este un constructor  de  cu-Z vinte, de catapitesme de cuvinte, de turle și de ' sareofagii de cuvinte. Cuvîntul construit poate să aibă gust și mireasmă; poate oglindi în in¬teriorul  lui  profunzimi  imense  pe-o  singură latură lustruită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze ...
\ Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat mai dureros și mai gingaș totodată ca 'meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor./ El devine o pasiune nestăpânită și a scriitoru¬lui mediocru, și a meșteșugarului de geniu — și, cînd o urăște înai mult, atunci o iubește ar-ti-stul mai puternic. Atelierul: un colț de masă, instrumentul: un condei pe hîrtie; cea mai ief¬tină instalație: totul se găsește concentrat în linia care le unește, invenția — și din mina deschisă, ca dintr-un corn de abundență, curge avalanșa miraculoasă a cuvintelor, flacoane de superesențe.
Dacă și-ar da într-adevăr seama de zestrea fără sfîrșit care mișună ca niște aur viu în chivotele lor sufletești, scriitorii' s-ar simți mai mulțumiți și invențiile lor literare ar aduce optimism și bucurie în viața bunilor cetitori Ei ar construi iluzia cu realitatea în cantitatea necesară, pentru a înconjura mințile cu con¬fort și a incendia lumea cu văpaia 'pură a spe¬ranței ...
Lumea, an.  I  (1924),  nr  8  (decembrie)
PAMFLETUL
[........]
Pamfletul? Dar cine este pamfletul? De obicei personagiile care fac obiectul unui pamflet la auzul acestui singur cuvînt muzical, devin agitați și    isterici. Nu le place, la nici un grad, și tot ce nu le place capătă numele de pamflet. Pamfletul ar fi ceva așa,  ca un hoit în ultima lui descompunere, de care dacă te apropii riști să-ți murdărești trupul tău pur și  sacru,  cu  drojdiile  și  poșircile  purulente. Dacă te-a supărat afară din cale un articol li-,erar sau  o gazetă,  ajunge să-l clasifici pam-îlet, pentru ca orice om civilizat să priceapă că nu mai e nevoie să fii în stare de un răs¬puns. De unde reiese, bineînțeles, că pamfle¬tul nu poate exista în pictură sau în arhitec¬tură ci exclusiv în presă. Cel care a scris pam¬fletul, de bună seamă, capătă numele de pam¬fletar și pamfletar este mai râu decît asasin. Un guvern poate urmări cu toate rigorile lui pe un pamfletar, pe cînd un asasin îl    poate lăsa indiferent, pentru că asasinul nu scrie ci se mărginește pur și simplu și propriu-zis să ucidă. Pamfletul nu e numai  o  crimă:  este ceva cu mult mai primejdios și mai urît,    nu aș putea spune exact ce este, dar, mă rog, o simt, am noțiunea clară a pamfletului în capul meu inteligent.
Un asasin — nu este așa? — omoară un om pentru ca să-l prade mort. Poți afirma că în¬tr-adevăr asasinul s-a dus să fure cu intenția ca să omoare? poate că asasinatul a fost un ac¬cident. Dar pamfletul nu are această scuă. El nici nu urmărește — vorba vine — măcar să jefuiască. El se strecoară în afacerile private: se leagă de chestiunile publice, politice; nu-i convine azi una, mîine alta; ține condica dre-gătoriilor; vorbește cu statul fără rușine. In rezumat, pamfletul se ocupă de ceea ce nu-l privește și cu cît l-o privi ceva mai puțin, cu atît stăruie mai mult. Bunul cetățean îsi vede liniștit de treabă dacă vrea să fie iubit de legi și stimat de poliție și regulamente — si cel mai fericit mijloc de a-ți vedea de treabă este să nu te amesteci. Cînd te-oi chema eu, să vii bucuros și să-mi dai votul dumitale mie; restul vieții ai să stai acasă. Pentru dumneata nu exis¬tă chestii de guvernămînt, de stat sau de co¬mună. Caută să nu necăjești oamenii de la putere sau pe Primarul în funcțiune. Căci atunci începe pamfletul, și la auzul acestui cuvînt se ridică împotriva ta, numaidecît, no¬tarul, prefectul, inspectorul, directorul general, directorul, șeful de birou, tutungiul,, brevetul de băuturi soirtoase. toată ierarhia-
într-adevăr, totul pînă la pamflet. Dar lă-sînd deooarte o clasă de oameni, mai mult sau mai puțin iluștri, care urăsc pamfletul din in¬stinct, să căutăm a restabili noțiunea.
Pamfletul reprezintă un gen literar. El e un fel de-a slobozi condeiul în răspăr. Nu ajunge
84
să scrii că dl. Mihail Dragomirescu e Păcală universitar, ca să fi și scris un pamflet. Acest lucru e unanim cunoscut și totuși această cu¬noștință nu este un pamflet. Pe de altă parte nici d. Dragomirescu nu este un pamfletar pentru că dă despre d-sa impresia — să zi¬cem — că ar fi ceva așa, cum s-ar spune, mai pe departe ca un prostănac. Pamfletul însă tre¬buie să lase, el, această impresie că persona¬jul — să zicem X — de care se ocupă, este cum ziserăm cu două-trei rînduri mai sus. Orice personagiu care poate deveni subiect de pamflet este într-o măsură oarecare ridicul prin diferența dintre calitatea lui socială, din¬tre așteptări și calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această singură diferență: con¬deiul se vîră aci și scobește lărgind: poteca sufletului este deschisă. Subiectul cedează, gî-dilat în punctul convenabil. v Ca să-și atingă scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizual și să cores¬pundă egal cu obiectul: el se lucrează în adîn-cime, cu intuiția și cu imaginea. Pamfletul se învîrtește în jurul obiectului cu oarecare fru¬musețe de corb: între două zboruri circu¬lare, ciupește, zgîrie, înțeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu undreaua, cu peria de sîrmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului, și une¬ori, în clipele supreme, cu uneltele măcelăriei-Un pamflet își atinge scopul cînd izbutește să strecoare otrava îndoielii în insul însuși al celui  pamjletizat. Și  această  victorie  emina-
jnentc morală, o cîștigă orice pamflet bine echilibrat si scris cu văz. v
In pamflet, ca în comedie și ca în toată satira rezidă puterea imbatabilă a surîsului. Scriitorul își domină subiectul. In proza dog¬matică și banal afirmativă scriitorul suferă dis¬ciplina greoaie a dramaturgiei, a tragicului, copleșit. Pamfetul e tifla — și acestui gest i se cuvine o mînă curată, elegantă și chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul frumos, animat și stropit cu lumină, reunește toate însușirile care fac prețul lucrărilor de artă și-i lectura cea mai plăcută unui intelectual.
Numai că pamfletul bun este rar ca și poe¬zia bună. totuși mai deasă. Imitatorii, al cărui număr dezgustător face genul de ocară, sînt incapabili de invenția personală activă, condi¬ție esențială a pamfletului bun. Ei maimuță¬resc, ca în toate meseriile, obsedați de un mo¬del, pe care, de la sine înțeles, sfîrșesc prin a-l tăgădui, tocmai cînd furia imitației se vă¬dește mai arzătoare.
Rămîne pe dinafară de rîndurile de mai sus, neschițată, o problemă: alianța spiritului de pamflet cu entuziasmul și respectul naturii. Pamfletul e pumnul profetului iritat 3e rîvna de stăpînire a stupidității.
(Lumea, anul I, nr. 11, 18 ianuarie 1925)

CĂRȚILE
Cărțile stau în raport direct cu înmulțirea tipografiilor nu numai în ce privește numărul volumelor, dar si suma totală a foilor. La noi coincide exact înființarea cîtorva mari tăbăcă-rii de editură, cu cartea foarte voluminoasă. Niciodată literatura românească nu a biruit răbdarea cititorului ca în epoca noastră de arte grafice. Cărțile ies multe și groase. Kilograme de literatură într-un singur volum, sute de pagini, mii de pagini.
Cartea groasă e reputată „operă", pe cînd cartea subțire e numai volum. Unii scriitori au înlocuit dificultățile concentrării. înălțimii si adîncimii cu șesul emolient infinit. în care te întinzi, mergi si stai, rumegi si iar te duci. si¬gur, liniștit și mediocru. Autorii au fost dis¬tinși în ultima vreme, pentru că au scris cărți imense, care nu pot să fie citite, aparent sa¬tisfăcuți de asemenea distincțiuni.
Criteriul numărului de pagini s-a impus în conștiința cîtorva măcelări, după sistemul me¬tric, care orientează preferințele la cîntărirea rîrnăitarilor cumpărați pe picioare. Absența ti¬nereții verbale și a virginității de inspirație este mascată cu așa-numita muncă. în sensul ei de brațe suflecate și nădușală, ca geamurile
aparte, lipite cu jurnal: munca bivolului în¬jugat la isprăvi nebivolești. E-o muncă asi¬milată cu prepararea varului cu nisip și cu căratul apei la groapa cu var: această muncă pe distanțe și în lățime, nu construiește ba¬zilici și între arhitecți este plătită cel mai pu¬țin si cu titlul de salahorie.
Cărțile-bolovani, la locul lor în științele documentare și descriptive, denotă pentru ar¬tistul care asediază cu ele cetatea sprintenă si ascuțită a literaturii, neputința de a-si vedea obiectivul, căutat cu strădania paginilor acu-mulae- incapacitapa strîngerii laaltă a com¬ponenților organici, lipsa de gust si facultatea construcției prin eliminare. Autorul de bolo¬vani tipografici ia tot si utilizează tot mate¬rialul ce-i vine în lopata sterilității, milos cu sine, blînd si frățesc cu propriile-i băii sare. Dacă orice adevăr poate fi înscris în cîteva cuvinte, nu există subiect care să nu fie tra¬tat în cîteva pagini și al căruia ineres de ori¬ginalitate să treacă peste numărul lor.
Cînd face un roman, scriitorul este ademenit de vanități abstracte si influențat de vorbele născocite de o critică fără imaginație, care scapă de obligațiile individualizării, și preci-ziunii în rezervorul cu psihologie, marele ca¬nal colector de impalpabile supraterestre. Psi¬hologia în roman consistă în a descri pe lung și pe nemaisfîrșite. acea ce se petrece exact în sufletul unui individ. în momentul cînd îsi în¬cheie ghetele, cînd își taie friptura. Este obli¬gator în psihologia  acestor bărbați  de  știință
ce vor să fie romancierii, ca eroul să nu se comporte niciodată mental în concordanță cu actele lui, trebuind de pildă, ca atunci cînd vorbește cu Nichifor să creadă că stă de vorbă cu Mazîlu și chiar să-i confunde pe unul cu celălalt, pe baza unui beteșug sincer sau ina¬ugurat. Psihologul escortează toate mărunțișu¬rile romanului său cu un alai de considerații, de accesorii și analize în care mărunțișul moa¬re ca să trăiască psihologia. Mulțumită mașinii de tipar, d-l Tartampioneanu se face egal cu Claparede și Freud, dacă nu chiar i-a întrecut și însuși doctorul Marinescu, specializat cu toate acestea în cretinologia literară, rămîne un mo¬dest debutant, tolerat cu titlul de coleg.
Concluzii: Să scriem închegat și după geo¬metria în spațiu. Și să scrim scurt și nou. Și să ne lepădăm de roman. Biblioteca noastră de  artiști să aibă 20 de volume .. .
(Lumea, anul I, nr. 14, 8 februarie 1925)
CE TREBUIE SA ȘTIE UN TÎNAB LA 45 ANI
Dragă Domnule Maxy,
Citind numărul6, împovărat cu elogii pen¬tru modestul personagiu ce bănuiesc a fi, al revistei INTEGRAL m-am întrebat ca omul: nu sînt și eu un integralist și constructivist de felul Domniilor voastre, colaboratorii princi¬piului și ai revistei? Dacă nu mă înșel, con¬structivismul dv. se dosebește de alte variate constructivisme prin aceea că este integral — și a fi constructivist însemnează, poate, a croi materia și natura după tipare intelectuale. Sau poate că însemnează altceva și mai multe alte lucruri speciale și controversate.
Odată, influențat de tinerețea constructiviș-  y tilor, ne-am  surprins improvizînd intuitiv un , vis constructivist: despre cum ar trebui să se'-?' prezinte viața și plastica socială într-o eră ca aceea. M-am gîndit, de pildă, la căile de co¬municație și la vehiculul cu motor, și am des¬coperit că linia dreaptă devine o imp'osibilitate în concepția unui constructivist integral. Dru¬murile actuale, foarte înapoiate și reacționare, vor trebui să cedeze în fața unui drum    mai puțin elementar și simplist,  construit în zig¬zag — asa că un  automobil  care ar pleca la Predeal,  din  București,  la  orele  8  dimineața,
să se găsească peste patru ore exact în același punct, de unde trebuia să fie pornit, ca și cum nici nu s-ar fi deplasat. Dacă înțeleg bine, un automobil pornit miercuri din Capitală, va trebui, în exactă logică de constructivist și mai ales de integralist, să ajungă la Predeal marțea trecută, adică exact cu 24 de ore mai devreme.
Cum se va executa acest marș biruitor al unui automobil, trebuie cercetat. Îmi închi-puiesc că numai zigzagul șoselii, care să îna¬inteze în linie dreaptă cam de vreo zece kilo¬metri pe metrul de lungime, ar fi insuficient. Fiecare unghi de zigzag va trebui prevăzut cu un tampon activ, el însuși mișcat de un mo¬tor, al căruia creștet să izbească radiatorul vîrtos și să dea mașina îndărăt, de cîte o mie de metri, în funcțiune de centimetru pătrat (sau cubic: mecanicește este indiferent). Evi¬dent, problema nu este dezlegată printr-o sim¬plă sugestiune.
Dar dacă integralismul este  o  școală  nouă, mai  recentă  chiar  decît  constructivismul,  eu aș fi partizanul unei școli și mai recente și, în exemplul  de mai  sus,  aș  propune  că  pentru ca să ajungi înainte de-a fi plecat, nu cu 24 1 de ore dar cu  30  de zile,  ar fi egal ca ma-(șina să nu mai plece deloc și, pentru perfectă siguranță,  i-aș  dărîma  motorul  în  momentul ''ieșirii din fabrică. Nimic nu mă împiedică să (dărîm și fabrica înainte de a fi construit un 'singur motor și să suprim și acționarii socie
tații anonime, după ce vor fi depus 33 din? capitalul de bază.
S-ar putea să fi făcut citeva erori în sche¬matica ideologiei; nu cred să mă fi depărtat enorm de adevărul ideal al ultimului curent. Aștept confirmările dumitale.
In revista Dv. am găsit capete cu unsprezece profiluri, cu un ochi deasupra pălăriei și cu celălalt pe mușama; am găsit fire de mustață ivite în spinare, peste sacou, nasul demonta-bil și ghetele făcînd corp cu ființa. In loc de creier, un portret purta, mi se pare, în cra¬niu, un grilaj de lemn vopsit verde, prin care se uita încoace un cîine dresat — și o inscrip- ție: „Sunați". Propriul meu portret din INTE¬GRAL era agrementat cu 10—15 capace de aluminium așezate în dosul urechii mele: ar fi fost de ajuns un bobîrnac în ultimul capac,  pentru ca portretul să înnebunească. Vreau să L zic că în lumea Dv., totul devine posibil și  ironia funcționează cu o severă gravitate.
Foarte bine, dragă domnule Maxy! Viața e mediocră și gustul nostru se atrofiază sorbind din același pahar cu interminabil conținut. Eu vreau să mănînc paharul: cine ar putea contesta suculenta sanguină a noului meu chef? Și după ce voi fi înghițit paharul, nu mă voi opri: voi mînca furculița, cuțitul, lin¬gura și piciorul de cristal. Voi ataca violent, cu gura căscată, dulapul din sufragerie, dula¬pul cu rufe: voi mînca indispensabili, gulere și ciorapi. Și ce-are să fie, vom vedea. Și cînd
92
93
voi fi devorat totul, găsindu-mă în fața uni¬cului organ al maimuții, pe care — vai! — l-am pierdut în preistorie în lupta cu croco¬dilii, voi mînca amintirea unei cozi. . . Ajung la automobilul care a sosit în ajunul plecării. Al dumitale cu drag,
T. Arghezi (Integral, nr. 5, iulie 1925)
EVENIMENTUL
Meșteșugul literar s-a isprăvit în forma lui de cuvinte fotografice și servile și distanțele sînt străpunse diagonal. Concentrarea pînă la esență o sugerează chimia. Scriitorul, subt sancțiunea de a fi înlăturat, este silit să ție seamă de regulile descoperite peste gra¬matică și vocabular în uzină și laborator, două școli care au descompus materia cu¬getării și o reorganizează pe un tărîm deosebit. In interiorul timpului său, ar¬tistul cuvîntului trebuie să utilizeze procedeele în vigoare, transvazînd în stil împalpat pute¬rile motrice și uneltele mișcate în elipsa cu¬relei. Insuș Ion Gură-de-Aur se simte mulțu¬mit în bolta lui fumurie de aportul astral al becului electric și patriarhii și cardinalii sco-boară bucuros dinaintea catedralelor din ca¬rul automobil.
Imperiul experienței și al efortului de a descoperi au intelectualizat în adevăratul sens al cuvîntului, generațiile din ultimii douăzeci de ani și procesul se continuă treptat. Mai poate să rămîie berbecul ceea ce era, încon¬jurat cum se găsește de miros de industrii și fier, de furnalii, de locomotive? Mai este dra¬gostea, ceea ce părea să fie? A mai rămas ceva
95
dm principiile pur verbale și uscat contem¬plate de odinioară? Mai sînt ideile, năzuințele și concepțiile ceea ce au fost?
Scriitorul care vine e un tehnician. El va lucra în limba lui personală ca un monteur, cu materiile intelectuale, identice în formă și nu¬măr, în toate limbile literare. Date la strung, bătute pe nicovală sau presate cu vîrf și ghe-vint, cuvintele vor construi ideile și substan¬țele literare după scheme noi și imaginația împărecheată cu studiul rezistenței materiale¬lor întrebuințate, va conduce hărnicia litera¬tului. Progresiv, geniul limbii, particularisme-le, idiotismele și toate specialismele naționale vor face loc — în literatură — unui sistem de expresiune care ca să fie transpus dintr-o limbă într-alta, nu va cere decît aplicarea brută a unui desinator copist, ca planul unui arhi¬tect, strămutat în albastru.
Dealtfel, perfecțiunea literară și linia sinte¬tică au mai cunoscut un apogeu și o săgeată terminală:  în  Sfînta Scriptură  și  în folclor.
(Sinteza, anul I, nr. 1, aprilie 1927)
ARS POETICA
Scrisori  unei  fetițe
Mi se părea că scrierea articolelor publicate în obiectul Cuvintelor mele potrivite a înce¬tat. Am așteptat-o să se curme și ori de cîte ori era să am impresia că se isprăvește, se iaca o serie nouă. Poate sînt amenințat să aș¬tept cîțiva ani și încă o viață: sufletuleărții mele — e de prisosmodestia căci nimic nu, există' pentruca să sefeSmT — circulă, este viu și nu mai poate fi ucis: el aparține lite-rajurfl, ca și cartea, cu izbutirile și neizbuti-rile ei.
Dar am făgăduit că sleindu-se șirul artico¬lelor elogioase sau injurioase — voi .publica și eu, autorul, note la cuvintele mele. Le cu-ngsc-mai-bine decrFcititorii mei și fără vani¬tate, le explic ...
, 1 Cînd am pornit sjLscriu, acum 30 de ani, nu o iăceam ca să satisfac vreodată pe altcineva decît personagiul simțului meu de ordine și si¬metrie, r!măs7 trebuie sălnârturisesc, nesatisfa-cut. Puținii mei prieteni, încă de atunci, își "vor" aduce aminte că-mi pusesemjdegîrid, însă cu seriozitate, să scriu, pînă lajpatr-UzecLde ani, o carte.Nu m-am țfnut de cuvînt: am mai întârziat japțe... Sînt spini care se repro¬duc de zeci de mii de ani și rodesc ghimpi exclusiv.
7 — Ais poetica
97
In treizeci de ani, cîți mi-au trebuit să scriu o carte, am scris o grămadă de alte cărți. Cele mai bune au fost cu simplicitate expediate la ceruri cu colaci de fumjTrebuiașășcriU-. Mi-era foame,  mi-era  somn," să scriu:  mă  odih¬neam de qmiincJLzilnicăv deseori foarte grea, in colaborare cu  o putere de„ concentrare  în răbdare și efort, agresivă. Cu sufletul furnicat de "atomi imponderabili  și  mistici,  am    luat parte la stăruința cumplită de a ridica un sac cu plumb  pînă-n  tării  și înlăuntrul  lor de-a mă duce departe. Vroiam să sufăr, cu un tem-perament distinct care nu încheie  alianța  cu nimeni, pînă la victorie totală sau prăbușire. N-am vizitat jiiciodată nici un literat. Cînd m-am ivit incidental printre scriitori, veneam cu totul din altâjjarțe, din părți în cărlTliu pusese încanici un scriitor jcalificat piciorul.  1 Și miroseam a sălbăticie, ca un Tup intrat din jeroareinJc-.?Șțe- Scriam fărjLsă-vreau să fiu I ceea ce se numește un scriitor, lucrul acesta jse simte clar din  Cuvinte  potrivite/ care  nu (măgulesc falsificările intelectuale  și  artistice *ale nici unui gen de a mînji hîrtia. Prietenul meu C. a publicat o poezie și apoi cîte-va, în revistele lui, autorizat mai mult de prietenia decît de  intențiile  autorului.  Mi-era de jtipo-, grafie,  care-i  o artă  japoneză,  aș  putea  zice silă) de vreme ce o vedeam lucrînd ca o ma¬șină și nu ca o instanță.
w  In  24 de ore ajunsei scriitor. M-am luptat din răsputeri ca să dau înapoi: a fostjcu nepu-
«a
tință, m-a luat curentul și vîlva m-a cuprins. Niciodată nu rn-aș fi gîndit să opresc asupra mea opiniunea literară, elogiul sau tăgada, ad-mirația"" imperială sau contestarea valeților: aceste unități, aporturi și infiltrații, erau, cum sînt și astăzi, cu totul străine preocupărilor mele, adunate în singura pasiune, aceasta des-frînată, de a cînta pentru urechea mea și pen¬tru țarină.
\ M-a nemulțumit în ceasul cînd am pornit sa mă țin de cuvinte, ca de niște funigei și să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea și care se făcuse, inexpresivă, moale, cu aderențe niucilaginoase. îmi venise, nu știu de ce, ne¬voie de-a întări cuvintele și de a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb. în jurul că¬reia să basculeze'fix, ca figurinele de celuloid. Observasem că buruienile mele vulgare din fereastră nu mă plictisesc niciodată, că mi se păreau proaspete și noi în fiece zi, ca și cîinii și mițele cu care trăiam, pe cînd cărțile mele cele mai bune și rezistente mă cam seîrbeau. KJare cuvintele nu puteau fi noi ca pisicile și cca iarba din ghiveci1 Această obsesie idioată nu m-a părăsit. Și am umblat peste tot locul cu un gol și cu o nevoie de a-l împlini/ Să mă păzească Dumnezeu, nu am căutat să fâc" lite¬ratură, dar am căutat cuvintele care sar și frazele care umblă, de sine stătătoare Nu știu, am sentimentul că încă nu le-am găsit și pro¬babil că nu le voi mai găsi. Linsă căutînd cu¬vinte săritoare și găsind puține, am înlocuit natura lor printr-o natură de adaos și m-am
98
apucat să iac resorturi pentru cuvinte, ca să
poată  sări. 'Jucăria e  dealtfel lesnicioasă    de
i fasonat: constrângi cuvîntul să fie strivit între
1 un arc și un capac și cînd vrei să sară cuvîn-
1 tul dai  drumul la capac și cînd vrei să stea
(încordat pili capacul la loc și închizi cîrligul.
Utîta tot./
Recunosc că e un joc ridicul, care nu poate ispiti un om grav și jocul devine și mai ridi¬cul cînd voi mărturisi că-l făceam cu convin¬gere și gravitate. Aș fi fost în stare să ucid pe omul care nu m-ar fi lăsat să mă joc noap¬tea cu resorturile și cu maimuțele mele. Re¬cenzenții inteligenți sau proști care au judecat Cuvintele potrivite, au găsit că se petrece ceva neobișnuit în interiorul cuvintelor și al stihu¬rilor. Unii au crezut că surprind în ele o rea¬litate care era o realitate a lor, alții cu naivi¬tăți complicate au crezut că descoperă micimi și îngustimi, pe care eu nu le prevăzusem: sîr-me strîmbe pe dindărătul păpușilor, greșeli de vopsea. Cîteodată, și destul de des, am strâm¬bat resorturile, într-adins, ca să le văd cum sar ele strîmbe, și am lipit o pensulă cuchijio-roz pe nasul cuvântului care mă necăjea. Fap¬tul adevărat este că am răscolit cuvinte cu cu¬vintele mele potrivite și ele au dat de lucru belferilor loviți de neputința de a se juca. In jucăriile mele arn pus pe lîngă resorturi și cîte o bășică, și cîteodată cîte cinci, șase, șapte, opt bășici care țipă odată toate, sau treptat, după cum se întâmplă să le strângi. Cîte un cuvânt fuge ca o găină și deodată se oprește-n
100
drum Și se întoarce cocoș. Câte un alt cuvânt răcnește ca ologii in târguri și te supără și te pomenești ridicîndu-se din carul care duce olo¬gul, o voce cu tonuri adinei — și iar te superi pentru că nu înțelegi. Insă eu, care m-am ju¬cat, știu si mi-am făcut socoteli, că vîr într-o pagină de versuri, ca iiitr-o colivie cu sârmele paralele lucruri și viețuitoare care trebuie să se bată unele cu altele, să se extermine si să se întovărășească rar, la cîte un ceas de uni¬versală hodină.
-altceva nimic\ m-am jucațj j. Cînd cineva spune că aș fi un scriitor mare mă înveselesc: cu atât de puțin lucru se face un mare scriitor? Și cînd cineva mă pitește în dosul lui, ca să fiu mai mic decît el și mă as-'    perjează cu tulumbele si orificiile lui naturale, iar mă înveselesc: atâta lucru îl face să-l doară *    și să capete cufureală, bietul om? Mă găsesc în mai bună tovărășie cu vițeii mei. care n-au auzit că sânt scriitor și nu au citit literatură, nici ca artiști nici ca universitari: ei umblă și , sar și asta mă interesează de vreo 30 de ani ■'.'întregi.  Scriitorii,  melancolici,  bolnavi  de  eu.ț ', •' cocoșați sau grandificați, nu știu să sară și sădanseze.
*\Și,  desigur,  la  bancul  meu  cu  menghină mică,  m-am  nărăvit. [Pe  lîngă  cuvintele cape- y sar m-au interesat jțotatîi--c«win±ele--JGare- se- înțepenesc, care stau de tot, îngropate mult în p;ăm!nT"15i ridieăTe'rrYuftr nT" văzduh; cuvin tel e i ștîncoase. iCând nu le-am găsit am lua't cuvinte / de celelalfe și le-am bătut cu un cui lung înlăun-
101
V
tru și le-am lăsat asa, și acest cui e un cui carp nu mai iese. Nu sînt vinovat. M-am }urat.  'Apoi,  evident,  am  căutat cuvinte virgi-ialp, cjjvjnțe puturoase quidote. 'uniiTIeam ex¬citat aroma, le-am avivat rănile cu sticlă pi¬sată  si  le-am  infectat  pe  unele conrolect:  și cum de la elp la a-ur e o distanță directă, o corespondență, am  făcut pe cale artificială  si cuvinte oglinditoare sau străvezii si am siUt să intre  în lumina lor  eterogenul,  ca  într-o  vi-vțxină de optician ambulant/  \\Iai pe scurt, m-a posedat intenția de a îm-piimutajiQjrbelor .Însușiri materiale-, asa "incîf unele să mirQâe, unelejsăsucere pjpila J?rin sctateiee,  altele să fie £ipâibij4ye..  sau i        ă    ]
 altele să fie £ipâibij4y.. musculațgjsi cu ,păr c]e animal.'" 'foata viața am "avut idealul să fac o fabrică-de jucării și lip-sindu-mi instalațiile, m-am jucat cu  ceea  ce era mai ieftin și mai gratuit în lumea civili¬zată,  cu- materialul  vagabond    al  cuvintelor
fdateVf
Iara aproape toate rețetele mele. Dacă ci¬neva continuă să se mai schilodească umblînd cu gîtul strîmb după cuvintele mele, vie-i ini¬ma la loc; apuce-se si el să se joace și dacă mai are nevoie de rețete să mi le ceară: le dau (bucuros, după cum am aflat.
 Insă toată jucăria are un înțeles. E nevoiesă te joci de mic și să adaptezi o viață si o ! nefericire pe statul mic al jucăriei. Meșteșugul ăsta pueril nu-l poate duce la capăt un indi-\ vid pripit pentru o profesiune respectabilă sau I bine plătită, decorat și sociabil. Oaimn'i  dofi
102
niți socialmente,  oricît ar dori-o, nu pot face jucării,  după  ce  și-au  deprins  pipăitul,  căpă-țina  și  fesele  cu  un  contact  stabil.  Căci  și\ jucăriile au drama lor, călugăria lor,    fecioria  | îor, care nu se potrivesc cu meșteșugurile nici  1 unui parvenitism. In 30 de ani, eu am. făcut o carte și am văzut toți oamenii de-o vîrstă cu  ' mine trecînd  înaintea mea si  am  acceptat. . . * jDacă  mărgelele  și  jucăriile  mele  sînt  date pierzaniei,  ceea  ce  nu cred,  din pricina  can-tităților de viață, de sănătate și de timp cris¬talizate în substanța lor, eu unul nu mă  în¬grozesc: mă joc înainte.  Dar dacă sînt  desti¬nate să dureze, ceea ce mă tem că mi se pare, nemijlocit ele vor dura, solidare cu limba din care le-am zmuls și în care le-am intercalat. \
(Adevărul  literar  și  artistici  anul  VIII, nr. 367, 18 decembrie 1927)  I
v/
 ou
AUTORII
Cu o bunăvoință la care nu voiam să ne așteptăm, colaboratorii spontani se înmulțesc pe zi ce trece. Pe lîngă multe manuscrise foarte puțin literare, primim și manuscrise li¬terare puține. Sîntem mâhniți că nu avem Io- i cui pentru a le da cuvenita publicitate, în aș¬teptarea unei eventuale sporiri a paginilor pa¬pagalului: deocamdată ne silim a ne mărgini la cercul strict al colaboratorilor noștri cunos¬cuți. Spațiul ne lipsește mult și nu putem da curs nici invitației unora dintre coresponden¬ții noștri de-a le răspunde la o poștă a re¬dacției.
Este  îmbucurător  că  se  scrie  mai    mult decît e nevoie. Selecția pentru reținerea exem-plarelor de elită se poate opera pe un cîmp întins. în general se scrie mult mai bine, vreau să zic mai exact decît pîn-acum 20  de    ani. Ceea ce se primește obișnuit azi și nu se pu¬blică,  întrece cu mult mijlocia literaturii  ac¬ceptabile, care compunea sumarul presei lite¬rare de atunci, ba cîteodată și nivelul normal al literaturii actuale:  de ce să ne ascundem? Un singur manuscris poate să facă, netăgă¬duit,  dovada  gradului  de  putere  artistică  a unui  autor, dar un singur manuscris cade ca o floare exotică a unei plante    necunoscute:
trebuie să-i cunoști tulpina. Un manuscris se ridică dintr-un mare întuneric și nu poartă-n el niciodată semnul regiunii haosului genera¬tor, cu care se cere să-l atmosferizezi. Un manuscris, primul manuscris, nu aduce cu el din tăcerile care l-au pricinuit decît un atom. Și trebuie un pedigri ... O vibrație insinuată în el, poate să fie fortuită: de mai multe ori se zgîndăreste coarda ca să i se afle conținutul tonalității fix. A urmări numai publicitatea și nu drumul culorilor care determină un răsă¬rit, este o treabă deșartă.
Autorii care ne trimit manuscrisele lor sînt mai puțin obsedați de calitate decît de text. Foarte rar sîntem întrebați ce credem despre un manuscris și atunci, fără greș, manuscrisul e mai bun; dar mai totdeauna ni se trimit foile cu destinația publicității direct. De asemenea, remarcăm la autorii cei mai expresivi care ni s-au adresat, fie o tinerețe care nu are nici un motiv să se grăbească, fie o temere de-a irum¬pe. Nu. Stofa scumpă trebuiește croită cu în¬drăzneală, căci aparține tuturora si nu consti¬tuie monopolul unei categorii restrînse admi¬nistrativ la măsurătoarea cu cotul. Cu prețul de-a știrbi foarfecă într-o stea sau "de-a sfîșia anapoda mătasea, cerul imaginației trebuie spintecat în diagonale mari și necontenit.
Există un gen de scribi emfatici și superfi¬ciali care și-au închipuit că o foaie de hîrtie literară tipărită îți poate da o autoritate de mi¬zerie pîlpîitoare ca să ironizezi munca orelor de noapte din odaia cititorului,  cuprins de  o
104
105
undă sonoră și încleștat de apogeul unui re¬flux. Suficiența literatului care primește cu -, dispreț hîrtia cu slove, îndoită în secret și stre¬curată în plic. dovedește înaine de toate oros-tie. Sîntem mulți proști în meșteșugul nostru. Cine caută un ceas ne zi. de singurătate cu un condei si o foaie albă de hîrtie. atingerea cu ma¬rile taine, realizează un act religios si trebuip fierbinte îndemnat să înmulțească ora lui cea mai frumoasă.
In ce ne privește, sîntem cu entuziasm Pri¬mitori: bătaia în usa sufletului ne farmecă în¬totdeauna: Intră! Sfăuim rp fiecare să scrie să scrie din nou, să scrie hotărît, oentru o singură nădeide orincipală: să scrie frumos, lăsîndu-se cu încredere în adîncul lui adevă¬rat, unde găsește întotdeauna cifra măsurii — și cel ce ne cinstește cu încrederea lui și ne s trimite un manuscris, ne este camarad: masa noastră scundă însă curată e pusă în perma- ' nență: pîinea, sarea, apa și o floare nu lip¬sesc ...                                                                    \
Unora dintre autorii necunoscuți, care ne-au trimis manuscrise, le rămînem datori răspun¬suri personale. Le vom seri pe sărite; ne lip- f sește timpul, mai ales acum la început, în epoca de organizare precisă a muncii noastre, care nu e ușoară, oricît ar părea de mici și de neîn¬semnate Biletele noastre. Cei ce neau scris fără adresă să se apropie mai mult.
(Bilete de papagal, nr. 18. miercuri 22 fe¬bruarie 1928)
CRONICA LITERARĂ A LUI  COCO
Sînt scriitori, dragă Coco, care au scris odată demult, un bilet de papagal, înainte de apari¬ția Biletelor mele de Papagal, si trăiesc din el o viață întreagă și o glorie fără sfîrsit. La jubileuri, la nunți de argint, la onomastici, la toate datele istorice ale anului, el este sărbă¬torit subt pretextul unui crîmpei de hîrtie, aco¬perit cu litere pe vremuri, din întîmplare. L-ai citit de atîtea ori îneît îl știi pe dinafară si-l poți recita de-a-ndăratelea ușor. Prea puțină piatră pentru prea multă slavă: intervalele monumentului trebuiesc împlinite cu beton: 3 roabe de p'etriș la o roabă de ciment.
Pentru noi, papagali căzniți, cîntecul nu sfâr¬șește niciodată. Cariera noastră de extractori de planete începe devreme și sfîrșește odată cu viața: noi sîntem în toate zilele și stăruitor pa¬pagali. Literatura, vezi tu, Coco, după înțelesul autorului unui singur bilet, e un lucru lesnicios de făcut. El crede literatura o colecție de fa¬bule auzite, scrise pe curat. Oricine poate strînge cîteva întâmplări cu ciocul condeiului, care după a mea curată părere este cel mai prost papagal. El face o povestire cum face tîmplarul o masă, adunînd seînduri, picioare și cuie și cumpărînd vopsea. Socoti, Coco, că această stolerie de vorbe lipite-n cap este li-
TOfi
107
teratura, ori mă înșel eu cînd îmi închipui că este cu totul altceva?
Cuvîntul mi se pare un material frumos și "* plastic, ca să sufăr eu să fie întrebuințat ca găocile goale și ca melcii, încleiți la rînd pe  cadrul unei fotografii. Dacă nu scînteiază cu¬vîntul ca un jar din cenușă suflat în vatra lui din nou, cugetul meu de papagal e nemulțumit cu singura tencuire de jur împrejur a faptului petrecut. Povestirea e ca un sicriu legănat, în care doarme năbușit un prunc, și literatura bă¬nuiam că este o îmbinare și o alcătuire de mie¬zuri, lepădînd cojile, cum facem noi. Au pier¬dut scriitorii secretul de-a scobi semințele și de-a le gusta mîzga din interior? In cuvintele adormite trebuiesc trezite văpăile avîntate.
De curînd Coco, un scriitor a fost sărbăto¬rit pentru că ar fi scris odată, în tinerețe, cu glasul condeiului tărăgănat, întîmplările din ■ cîmpie și tîrg. El a povestit în papuci, clătinând piciorul pe scăunel și învîrtind cleștele în gura sobei. Povestirea lui, înainte și înapoi pe o dungă de fierăstrău, a fost leneșă, egală, mo¬notonă și nimănuia dintre cititori nu i-a ră¬mas din fulgerul ei în suflet o mînjeală de aur. L-au sărbătorit cîteva orașe, l-au sfințit socie¬tățile. Dacă iei acum bilei ui lui de papagal de atunci și-l citești după banchetele date. vezi că s-a vorbit în deșert: rochiile împărătesei sînt cu mult prea mari pentru fetița intenden¬tului, care le-a căpătat de pomană și numai cu pălărie o acoperi și o învelești din creștet pînă la glezne.
Cînd flașnetarul meu m-a dus să ghicesc pe plaja, m-am uimit, Coc6, la Techirghiol, de o momîie scundă, ridicată pe un soclu de piatră. Ca să nu rămîie malul înalt, care străjuiește marea, fără artă sculpturală, s-a născocit un viteaz administrativ din localitate și s-a tur¬nat în bronz strigoiul lui rahitic, de copil de¬bil, îmbrăcat în redingotă de împrumut și mas¬cat cu o păreche de favorite luate cu chirie. Artistul care a executat mormântul în picioare era, poate, tinichigiul. Pus acolo ca să porun¬cească vînturilor și talazelor, monumentul stă pe țărm, invizibil ca o cutie de conserve goală.
Scriitorul care nu a mai scris, a voit să răs¬pundă la atîtea sărbătoriri îngrămădite, și el, cu un model de literatură. L-am citit într-un ziar, peste numărul flașnetarului meu. E un crîmpei dintr-un mare gol de ceea ce papagalii intelectuali numesc talent literar. Scriitorul pescuiește, ca să nu scrie, gîndindu-se însă adînc la ceea ce ar vrea să scrie pescuind, după ce-și va pune undița în cui, și nu poate. El face literatură pe marginea lacului, și refuză să o facă pe marginea mesei de scris. Mă duc să pescuiesc, nu ca să prind pește dar ca să pe¬trec în post și rugăciune literară, Jzolat ca Iisus și ferit de crampe. Acolo îmi vine mie in¬spirația mea fără pereche, în stuh, nu în mur¬darele orașe. Stînd cu undița în mînă sînt mare și etern și parcă aș ține un bici cu care mîn heleșteul în necunoscut, de pe capra țărmului cu nuferi. Totuș în izolarea mea cu cel veci¬nie nu sînt așa de singur cum ați crede: iau
108
109
cu mine doi oameni ca să nu mă înec. Deta¬liu de mare literatură indiana, cînd mă cobor către unde dau dintr-un bucium „făcut într-adins" și oamenii mă aud de peste lac și vin la mine să mă poarte cu barca.
Și ca să fie crîmpeiul mai lung, dragă Coco, scriitorul care nu scrie și ospătează cu admira¬torii, încununat cu lauri și nimburi, citează un descîntec întreg de fermecat în apă șerpii.
Ce nu se poate în lumea papagalilor, e o nă¬zuință în lumea superioară. Noi dacă nu scoa¬tem bilete nu avem semințe și flașnetarul ne brutalizează. Scriitorul dacă nu scrie și dacă nu știe să scrie e ridicat ca momîia de bronz din Techirghiol, pe piatră, pus pe tava de aur și purtat ca o colivă sfîntă fiartă din grîu și din moaște, la praznicile mari.
Bonjour Coco.
(Bilete de papagal, nr. 24, miercuri, 29 fe¬bruarie 1928)
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum