AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica IV

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica IV

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:31 am

Code:
r
EPISTOLA  PROVINCIALA
Dintr-o provicie depărtată sosește un manu¬scris ... Meticulos, Cocd le-a citit pe toate, bune și slabe, orgolioase și timide, toate scri¬sorile, toate versurile, toate povestirile. Cele mai multe nu au fost cele mai rele, cele mai multe au fost cele mai puțin originale; majo¬ritățile suferă mai mult de banalitate decit de mediocritate curată; iar paginile cu adevărat idioate sînt tot atît de rare ca și paginile de mare talent.
Biletele de Papagal au avut simpaticul agre¬ment să li se adreseze tineretul, în care moc¬nesc incendiile temperamentelor viitoare. Ele au dat la lumină pînă acum vreo trei părechi de sigure individualități: în 54 de numere cîte au apărut în două luni, Coco a realizat prin urmare, afară din program, și un rezultat cul¬tural, cu care să-i dați voie să creadă că nu se pot lăuda publicațiile literare voluminoase, după ani de existență, subvenționate de Sta¬tul cărturar.
Manuscrisul din provincie a călătorit cu că¬ruța pe ploaie, a căzut poate cu toată poșta în¬tr-un făgaș căci vine maculat cu noroi. Trenul l-a adus în București și împărțitorul ni-l pune pe biurou. O emoție se ivește ori de cîte ori des¬facem un manuscris . . .  Manuscrisul din pro-
1H
vincie aduce o poezie fragedă, curată și o limbă cu luminișuri de faguri încărcați cu miere pe jumătate. Autorul abia cutează să iscălească. E un învățător dintr-un cătun, care produce pen-tru ceruri și pentru vecia lor numai niște fum de surcele. Cum s-a ivit acolo un poet și de unde a scăpărat scînteia care ne ajunge tre¬murătoare și pe care o prindem ca pe o albină de aur în curcubeul de cristal al vitroului nostru?
(Bilete de papagal, nr. 55, 4  aprilie 1928)
POEZIA?
Din cantitatea manuscriselor ce ne sosesc, de la mai tineri și bătrîni, se desfac două pre¬ocupări, enunțate în cîte o scrisoare, cei tineri cer opărgre, cei mai puțin tineri, publicarea. Tinerii de tot au contractat interesantuTobT cei că ne aduc manscrisele în persoană, ca să primească de-a dreptul expresia îndoielilor sau a speranțelor lui Coco. In general, cei care ajung pînă la zgomotul tipografiei și plnă la mirosul de mahorcă al biuroului, s-au selec¬tat de la sineși, manuscrisul lor e mai repre-zintativ, inteligența lor e mai umană, persona¬litatea lor mai elastică și sociabilă. Cum de la început li se face întrebarea dacă amorul lor propriu suportă sinceritatea, și în dreptățile și în erorile ei, drumul e neted, dialogul civi¬lizat și însuflețit. Nu-ți poți ascunde sentimen¬tul de înrudire față de un vizitator necunoscut, care bate în balconul tău cu o poezie în bu¬zunar, ca un Pierrot cu scripca tăinuită, dar purtînd pe fizionomia lui, izolată de'preocupă-rile esențiale ale ceasului obștesc, urme de re¬flexe de lună.
Este într-adevăr o îndrăzneală să pornești viu și voinic, asociat cu inefabilul, la cucerirea insulei cu luciole, cînd te așteaptă succesele, tangibile și eu preț pe piață, și-i o mucenicie pe
8 — Ars poetica
113
care o accepți anticipat, înainte de a te li adăpat din spălaturile grase ale vieții sociale. Dar lumina care se stinge ici și răsare dincolo, înăbușită într-o candelă e înviată și reînnoită într-alte candeli mai multe; cîțiva poeți noi pentru fiecare poet obosit și desfăcut de aripi; urciorul cu lumină trece din mînă în mână, plosca înstelată nu se pierde, tidva cu sunete lichide e sărutată de un popor tot mai nume¬ros de tineri crăiești, chemați la logodna ză¬rilor  cu pămîntul,  din umbră  și  de  departe.
Poezia păstrează sufletelor care se împărtă¬șesc cu ea, in munca profesională a ingineru¬lui, a medicului, advocatului, acea tinerețe de naivități scumpe și de încrederi în viață și în purtătorii vieții, care încă nu a dezvățat cîm-pia și muntele să scoată flori și parfume, ală¬turi de minerale și petrol. Ea face posibilă re¬zonanța intelectuală și suavitatea existenței, înlătură scepticismul care prăbușește pe oa¬meni, garantează culturii o împrospătare conti¬nuă și omului, locuitor al unui mare miracol zilnic mai întins, facultatea de a-l simți.
Scriți, citiți, cîntați — șiUrăiți.
(Bilete de  papagal, an.  I, nr.  81, 10 mai 1928)
r
RUGĂCIUNEA LUI COCO
Din cînd în cînd întreabă cîte un cititor pe Coco: cum faci tu, Coco, ca să găsești în toate zilele o idee nouă și să fabrici un bilet coti¬dian variat?
Coco s-ar cuveni să fie măgulit. întrebarea cititorilor, anonimi sau semnați, cuprinde prin¬tre cuvinte mărturisirea că biletele lui îi inte¬resează, ceea ce Coco dorește mai ales. Dar ci¬titorul vrea să i se facă o destăinuire, să i se ofere o rețetă, după care orișicine, care scrie puțin și visează oleacă și s-a străduit un timp o țîră sau țîrică să stoarcă vorbele de icre și ideile de lapți — ne găsim în plin eterogen — să poată da o dată pe zi — măcar atît — un ta¬blou de cuvinte purtător de sens, cu început și final.
O snoavă care a circulat și pe care toți ci¬titorii lui • Coco au repetat-o, povestea confu¬zia unui bărbat cu barba splendidă, întrebat pe neașteptate dacă doarme cu plapuma peste barbă ori cu plapuma dedesubt. Omul cu barba mare nu se gîndise niciodată la acest amănunt și nu-și aducea cîtuși de puțin aminte, măcar cum se culcase cu barba lui în ajun. Dintr-acea zi, el nu a mai putut dormi, neliniștit și de întrebare și de lipsa lui de amintire și de o
115
nouă pix)blemă, inexistentă pîn-atunci, cum ar trebui să doarmă de-aci înainte: cu barba de-desubt sau deasupra? Somnul nu i-a revenit acestui nefericit decît după ce a uitat între¬barea.
Coco se găsește cam în situația domnului cu barbă. El numaidecât s-a chibzuit cum proce-dează, într-adevăr, ca să găsească nesilit și ne¬abătut, un bilet cotidian în cutia lui de mai¬muțoi cu aripi, utilizat la rotativa flașnetei. S-a gîndit și i-a rămas un gol în cap, neîn¬chipuit, bolind cîteva zile de sentimentul ab¬senței.
Neputînd ajunge conștient la nici o rețetă, Coco s-a despicat sufletește în două și a pus întunericul sau luminița dintr-însul — tot una e — să lucreze, pe cînd spiritul lui critic și in-gineria lui tehnică spionau primprejur, ca să surprindă secretul și să-l comunice cititorilor curioși. Biletele s-au întocmit, ca și pîn-atunci, aproape singure, Coc6 muindu-și, pe ici, pe colo, ciocul în călimară și mîzgălind fără soco¬teală, ca un tinichigiu, care fluieră Traviata și vopsește burlanul de ploaie, fără să-i știe nici pensula să cînte nici cîntecul să vopsească. Și în cele din urmă, Coco a renunțat să se mai analizeze și ar fi lăsat problema baltă. Dar în¬trebările s-au întors.
Un cititor iscălit și care poartă un nume de învățat, obișnuit cu revărsarea vasului plin și cu sunetul recipientelor goale, i-a pus între¬barea  turburătoare  din  nou.  Acesta  cel  pu-
țin îi trimite, ca să se așeze, un chestionar cu cîrlig -— Și Coc6 îl găsește binevenit, căci avînd un vîrf încovoiat, de care să se apuce și să se agățe, el ar putea să lichideze ocolind, ma¬rile si rușinoasele lui ignorante. Coresponden¬tul i-a scris așa: Bine, bine, domnule Coco, în¬țeleg că în ceea ce privește scrisul, producția s-a mecanizat, dar sursa ideilor, a subiectelor mă interesează: cum se iscă ele la dumneata?
Dacă a înțeles bine Coco, cititorul care îi scrie, anchetează. El ar vroi, poate, să devie autorul unei fantezii comparative, pentru de¬ducerea principiului de ivire al ideilor în pro¬vizoria noastră gelatină sensibilă și reproduc-tivă. Și nu ar fi banal, după ce bivolatrii uni¬versitari fără să știe cîrmirile mici gramati¬cale, au legiferat, într-o super-chimie de subti¬lități ultra-obscure, ca o inteligență suplă să dea și ea o dată greș.
S-a mecanizat scrisul, Coco? .. .
Vai mie! iubite caterincare. Scriu de trei¬zeci de ani dar debutez în fiecare zi: ca prima dată, cînd am acoperit un ochi de hîrtie cu slove. Sînt un student etern; mai puțin decît un student, sînt un școlar repetent de 360 de ori pe an, de 30 de ani neîntrerupt repetent. Numărul de școală, de pe mînecă, mi-a trecut încrustat în braț, ocnaș în perpetuitate al gîn-dului îngropat în cuvînt și ciment cu el lao¬laltă. Zilnic îmi dau examenul meu de lopătar înlănțuit în triremă, pe oceanul furtunos ori neted  al  singurătății  și  zilnic  ajung  și  zilnic
1X6
117
mă îndoiesc și zilnic mă trezesc în catene, fe¬recat și-n somn, mai arzător și mai opintit cu vîsla-n piedica uriașă a undei adînci și grele. Sînt un papagal, dar în taina mea, ca-ntr-o răspîntie de timpi, se întîlnesc și scapără, în adversitate sau confluență, fluviile mari și oglindirile frămîntate, ale vîntului și apelor, ale cerului și pămîntului și ale clocotului mut de subt pămînt.
Niciodată nu m-am gîndit în ajun la ceea ce voi seri a doua zi și în fiecare zi, de treizeci de ani încheiați, am scos mîna de la inimă și de la minte și am apăsat-o pe foaia albă, pe întu¬neric, ca o ștampilă cu sînge. Deși papagal, eu nu m-am jucat — mi se pare că ți-am mai spus-o — și nu mă joc cu scrisul meu. Ora lui e ora liturgisirii mele. După cum, înțe-pînd în pîine, ieromonahul știe că lancea lui liturgică străbate atunci în coasta lui Dum-nezeu. tot așa și eu cred că punctarea literii pe carnetul meu răspunde cu litere amplifi¬cate în tainele mari, care simt și colaborează, înainte de-a fi scris. Coco întotdeauna s-a rugat cu vocea lui guturală:
,,Dumnezeule, puternicule și gingașule, au ești pasăre au ești gînd, au ești stea călătoare; au ești munte peste luceafăr, au ești vis, au e"ti fără să fii, te ghicesc. .. Vino la mine cu vîntul, vino cu raza, vino cu vuietul lin al în¬tunericului, din pămînt, din holdă, din foc si din gheață, din mugetul vacilor si din scutu¬rarea frunzelor, vino cu morții, vino cu viii si
cu cei ce nu vor fi... Vino și ridică-mi cu¬vintele, ca o bolborosire fierbinte din fundul mîlului care mă robește, pînă la fața undelor lucii de sus, de deasupra piscurilor, de deasu¬pra cerului, către plutirea slobodă a închipuirii 'ale preacurate".
Și Dumnezeu a venit întotdeauna la Coco, în colivie și pe flașnetă, și a venit în fiecare zi, de 30 de ani de zile .. .
(Bilete de papagal, nr.  116, vineri, 22 iu¬nie 1928)
118
EPISTOLA LITERARA
Dragă copile, o să-ți scriu acum cu tiparul. Este adevărat, după cum îmi aduci aminte, că am îndemnat pe toți cărturarii mici ca D-ta și mari ca tatăl dumitale, să scrie, să capete cu¬rajul de a înfrunta călimara, cu preocuparea, din partea îndemnului, ca să existe o posibili¬tate de selecție literară întinsă.
înțelegi fără greutate că un copac înalt, ales dintr-o pădure liberă, e mai înalt decît un pom ales pe bulevard, că înălțimea fiind re¬lativă cu pipernicirea si cu ambianța, un nu¬măr mare de vârfuri dă mai repede vîrful cel mai înalt cu putință decît un parc de prome- * aadă închis. Noi, în literatură, ca si în politică ne găsim într-o grădină artificială: cinci scrii¬tori și cinci bărbați politici remarcabili înche¬ie toate prognosticurile noastre.
Dacă vrei să faci un guvern sau o publica¬ție literară, trebuie să lucrezi cîteva zile cu creionul «i guma, si zilnic să reintroduci treptat în lista de colaboratori, pe toți aceia pe care i-ai eliminat la început. Și guvernele se asea¬mănă și revistele se aseamănă, pentru că sto¬cul de cinci e invariabil si utilizat de toae formațiunile noi si vechi. Variația se face mo¬notonie și viața literară ca și în viața politică,
devine — excluzînd pe Coco — un etern vals de flașnetă.
Literatura are datoria să dea, ca și politica, măcar două, trei personalități propriu-zis, anu¬al. Afirmative sau negatorii, aceste individuali¬tăți dorite neîncetat culturii românești, este nevoie să se ivească neapărat.
N-aș putea preciza dacă sărăcia în care ne frămîntăm se datorește naturii, dar ea vine, desigur, și de la cultivarea în eprubetă închisă, cu dop, a vieții politice și literare. Somitățile bătrîne acaparează laboratoriile și clocesc sin¬gurătatea unui ou făcut odată, înăbușit. Par¬tidele politice nu sînt școli propice unei dez¬voltări progresive, șeful exercită tirania omni¬scienții și potența lui criticabilă și limitată exclude veleitatea personalității, încurajînd ma¬nifestarea în subordine a mediocrității. Iar in¬stituțiile ca și cincimile literare, muncesc din răsputerea invidiei mocnite și a pericolului personal, la descurajarea tineretului apt.
Coc6 a scris, Dragă băiete, că tineretul să nu aștepte să fie căutat de bătrînet. Impetuos și nou, flăcăul să-și facă loc înainte.
Insă .. .
Insă, nu vom cîștiga mult și niveful nu se va mișca din loc, dacă tinerii vor fi mai proști ca bătrînii. Se întîmplă că deși dorința noastră împinge la luptă, valoarea e rareori fericit agresivă. Ascultând îndemnul, s-au ivit în arenă luptători bombastici, cu aluri musculate și fără mușchi, cu atitudini fără conținut,  cu  muzici
120
121
fără de cîntece- Un trompet surdo-mut, su-flînd într-o trîmbiță fără limbă vibratilă, face toată mimica energică și vitejească a trompe- * tului valid, fără să se audă nimic. Spectaco¬lul e comic al acestui trezitor imaginar de ful¬gere, antrenat într-o muzicalitate de mucava și decorat cu stele de hîrtie de ciocolată.
îndemnul nostru are în vedere timiditățile nejustificate și valorile autentice ascunse. Dacă la o chemare cu goarna vor sări numai șchio¬pii și ciungii, vânătoarea se traduce cu o gălă¬gie care sperie vrăbiile și lasă să treacă mis¬treții. Și în acest îndemn vom stărui și la toamnă, cînd avem de gînd să călătorim cu cîteva conferințe de înviorare literară.
In ce te privește pe Dumneata, Dragă copile, te-am întrebat dacă suferi sinceritatea și, răs-punzîndu-mi afirmativ, ți-am dat părerea mea întreagă și sfatul să arunci condeiul, ca o unealtă de zadarnică tortură și să te gîndești că frumusețile vieții nescrise sânt de multe ori, dacă nu întotdeauna, mai mari și mai nume¬roase. Datoria față de intelect și de artă este să scrii într-un singur caz: cu talent. Lipsa acestui imponderabil, ce nu se poate înlocui cu pasiunile orgoliului și căruia nu i s-a găsit nici un surogat, este principal eliminatorie. Poți trudi, te poți minți, poți voi. Oricît ai crede că ți-ai înjghebat un exponent literar cu o for¬mulă a derizoriilor slăbiciuni de judecată, re¬zultatul e mizer. Poate că din politețe și din necesitate să  obții cîndva  o mențiune  în doi
pentru meritul d-tale iluzoriu: din acest mate¬rial inconsistent și străin nu poți croi un fir de punte peste gol. Poate fi ceva mai tragic ca situația de inexistență, la o vîrstă pînă la care te-ai măgulit că ai să-ți tai hlamidă dintr-o mătase absentă? Strecurat printre amabilități și insuficient fortificat într-un spirit critic onorabil, te trezești, băiete, bătrîn și nul, pen¬tru că nu ți-a ieșit la timp un om cinstit înainte sau pentru că ai nesocotit o povață.
Ascultă-mă, dragă băiete, rupe pana, ia o minge mare de piele, pune încălțăminte boantă si tricou și ieși în câmp, unde se bate cu mingea. E agreabil si destul de literar, mai literar decît manuscrisele pe care ți le-aim ce¬rut repetate, ca să-mi repet ca un profesionist onest verificarea.
Cine nu se oprește la timp, va cădea în se¬ria acelor bolnavi de-o veșnică agonie literară fără să fi trăit în literatură, grețosi făă să mănînce gras, rîioși fără să-i scarpine, înfumu¬rați fără văpaie, necăjiți fără pricine. supă-răciosi pe tot ce există, chinuiți de arderi in¬telectuale si de jărăgaiuri poetice, îmbătrîniți la netimp, incapabili să scrie o propoziție sim¬plă, să se apere sau să atace în trei rânduri de proză, dezamăgiți în ei însisi dar vociferosi, care sfârșesc o carieră literară lamentabilă și o viață tuturor împovărătoare, traducînd pro¬verbe chinezești din limba franceză, ca un asa-numit, mi se pare. Alexandru Stamatiade, pro¬totipul categoriei.
122
123
Cît mai e timp, dragă Copile, ferește-te să fii un cabotin, un maimuțoi, un ratat, pentru ca să nu te vezi silit într-o seară pustie, de ploaie neagră, cînd bucuriile altora cîntă, pe¬trec și biruiesc, să te refugiezi în singurul loc unde te vei mai regăsi cu sufletul tău față-n față, și să te spînzuri de cîrligul în care tre¬cătorul precedent și-a spînzurat bretelele și nă¬dragii și ți-a lăsat puțină hîrtie.
Zmucește obsesia, seoală-te și aleargă și fii sănătos.
(Bilete  de  papagal,  nr.  150,    1  august 1928)
JUCĂRIILE»
Ani făcut pentru tine o povestire mică, mică de tot, cît o batistă. M-am deșteptat din somn dinaintea ferestrei, acoperit pe de-a-ntregul de soare, și, ridicînd capul din perini, ca dintr-o groapă cu aureole, m-am uitat în munți și am rîs. Mi s-a părut că mă scol de unde mă cul¬casem azi-noapte, dintr-o albie de rîu care cîntă, furnicată de soare, și de-a lungul căreia curge borangicul printre năframe și giulgii de mătase. Se întocmise, fără să știu, din nou, toată împrejurimea, și stihiile dumnezeiești, ale miracolului din aer și din pămînt, voiau să dea o pildă de zi fericită, pierdută, fără alți martori decît vițeii, în eternități.
Mi-am încercat cuvintele în dreptul ure¬chii, ca niște ulcele de zmalț, ca să le văd cît pot să sune și cît ar putea să tacă, mi le-am încercat șinn zarea soarelui, ca niște ouă proas¬pete de găinușă albă. Mi-ar fi trebuit alte cu¬vinte, și nu am, — sărac, dar fermecat în gos¬podăria mea fulgerată din patru părți, pe toate ferestrele, de soare. In fundul cerului, un mun¬te, care trebuie să fi fost foarte înalt, avea un pisc In zăpadă de sidef, și, dinaintea casei mele, un cal vișiniu păștea în iarba verde pînă la munți. Din ce să rup povestea asta mică, pentru tine, și de unde să o încep? Sînt ca un
125
lăcătuș de aur, care vrea să făurească un bel¬ciug și ar trebui să strice o trîmbiță sau un chivot ca să facă belciugul pentru staul. Și i i-ar trebui fier, și are aur; și i-ar trebui cuie, și are mărgăritare. Aș vrea să fac un lacăt pentru coșarul iezilor de curînd născuți și să fie gata pînă diseară, cînd noaptea se va stre¬cura la ei prin crăpături.
O povestire mică, moale ca un fir de ață tre¬cut prin ac și tocmai atîta cît este nevoie ca să coasă doi nasturi de sticlă la pieptul păpușii. Mosorul e plin și nu-i găsesc căpatîiul, și ața nu trebuiește ruptă și desfăcută din înșirarea ei strimtă, fir după fir, pe mosor.
Ai băgat de seamă, copila mea, aceea care nu știi să citești povestirile scrise și niciodată n-ai să auzi povestirile grăite, jumătate de um¬bră și jumătate de nefunță, cum te găsești tu undeva în închipuire și, desigur, nicăieri, dar ' totuși continuu prezenta in manie meie aștep¬tări? Ai băgat de seamă, tu, că aș vroi întot¬deauna să povestesc, și numai pentru tine, lu¬cruri leneșe, gîndite fără zgomot, fără tumult și iară sînge, lucruri înăbușite de un oftat, de¬sene curate și simple, broderii cu scamă mai puțină, și cu firul golului și al aerului mai mult, împletite împreună, povestiri din toată închipuirea?
Meșteșugul nostru este cel mai inefabil și mai mincinos, fata mea de lumină și de ră¬coare, — și cel mai scump plătit din pricina gingășiei lui. Am alergat vara întreagă ca să
prind în palmă un bondar cît o coacăză coaptă, si l-am ținut o iarnă în pumnul închis, — și u era nimic, atunci cînd, într-o noapte cu bolțile pline de struguri, i-am dat către stele drumul din închisoarea lui. Baba Gherghina jsi aduce acasă, din pădurile scuturate, ramu¬rile și gătejele în spinare: în vatra ei o să troz-nească jarul și va învia cenușa. Noi culegem, una cîte una, crengile care cad, vîrfurile prea depărtate ale plopilor, frînte de greutatea pla¬toșelor de stele; culegem în poală nucile seci, cu voce lăuntrică, aie tuturor copacilor din gră¬dină, ale aducerii-aminte, dragostei și suferin¬ței; bumbul cu găoace al tuturor livezilor și pomilor fără rod. Născocim cu cinstita bună-credință a grădinarului, care adună fructe ade¬vărate pentru gust, și livada și recolta.
O povestire e o jucărie. Ți-am spînzurat de păreți o mie de jucării, și toți copacii din pă¬durile muntelui alb, la piciorul căruia paște lumină verde calul nostru roșu, sînt plini de maimuțoi cocoșați, de îngeri cu elastic, pe care i-a prins în codri dorința noastră de a da vo¬cilor vîntului o îndreptățire, și pustietății mol¬come dintre frunze o viață împărechiată cu oa¬meni reduși în mucava.
Ți-am făcut o povestire, cu gîndul! Nu știu ce povestește gîndul. Din cioburile de porțelan ale azurului spart azi-dimineață de ciocnetul soarelui în toartele lui, adun cu pensula unui fulg răsucit broboane de lumină. E o poves¬tire mică, scrisă fără slove, pe un solz de pește și care trebuie citită cu ochianul. Ca să
126
127
o citim, trebuie să o ducem diseară sus, în dreptul lunii, și să o așezăm pe polița Casiopeii. Vom umbla în ciorapi de lînă, la noapte, încet, pe turla bisericii din sat, pînă-n scînteia cru¬cii, și, acolo, ne vom întinde, în vîrful pieioa-relor, pînă la constelații.
(Bilete de papagal, nr.  223, 25 octombrie 1928)
EPISTOLA
Un cititor, din cînd în cînd colaborator, pune o chestiune drept, ca un stîlp în mijlocul ne¬vropați ei literare. Lampa din vîrful stîlpului arde fără să știe cititorul; el o crede stinsă, accidental, și cere curent. E de ajuns să su¬cim o dată întrerupătorul și lumina chestiunii sporește. Despre ce era vorba?
Este adevărat, Coc6; să scrim, să scrim cît mai mulți, ca să se aleaigă din toate rîndurile cîte pu-țini. Dar cum se procedează ca să arunci îndoia¬la? Trebuie să te îndoiești sau nu? Cînd citesc unele pagini, îmi dau seama că niciodată, nici¬odată! foile mele nu vor putea să zboare pînă la ele. Anume autori mă disperă. Puterile lor nu sînt puterile mele. Să mai scriu? mă în¬tristează. Să nu mai scriu? ceva mă-mpinge să nu mă qpresc. Ce să fac?
Cititorul nostru caută o atitudine pentru cărți, ca să se poată fertiliza pe sineși. Pre¬ocuparea e necesară și observația exactă. Cum se comportă un viitor meșter față de* meșterii acceptați? Căci fiecare gen de activitate avînd o tehnică și o morală, este nevoie ca și scriito¬rul să-și găsească mișcările semănătorului și învoirea piezișe, la cel mai potrivit unghi a faurului, proprie lui, pentru a căpăta cel mai bun randament și convingeri.
9 — Ars poetica
129
Unii Iac așa: contestă ceea ce-i obsedează, cu nădejdea agresivă, înfierbîntată că suprimă o cauză, dar eonținînd satelizarea cu obsesia * lui. Tăgada procedează prin eliminări succe¬sive: nu e grozav, nu e mare, nu e bun, nu e deloc. Nu e gros, cînd lucrul e subțire; era bine să fi fost gros. Nu stă băț, cînd lucrul este elastic: dacă era rigid, devenea băț. Nu are trei picioare, cînd lucrul are patru picioare: cu trei ar fi fost elegant. De obicei, critica li¬teratului incapabil consistă în afirmarea însu¬șirilor ce lipsesc dirvtr-o lucrare literară, din pricină că aprofundarea calităților evidente este dificilă. Invers, tăgada din aceleași insufi¬ciențe intelectuale, este afirmativă. Cerul al¬bastru e albastru, lămîia e acră, bolnavul e tare — ceea ce se mai construiește și cu prea: prea acră, prea tare. Dacă ar fi fost cerul cu puțin mai puțin albastru, devenea acru și o salată de ? azur mai mergea.
Aceștia sînt și cei mai proști; și sînt fuduli. Totuși, valoarea poartă cu dînsa un accent care în secret le impune și lor și-i torturează, com¬pensația aristocratică a Domnului tăgăduit. Toți liberii-cugetători s-au spovedit pe patul de moarte și au căutat, cernuți prin sitele nean¬tului, o scăpare prin împăcăciune. E în natura stîrpiturilor să pizmuiască sănătatea și biruința. De la ele literatura, care ne interesează, nu aș¬teaptă nimic și lor viața, falsificată, nu le procură nici o plăcere. Nevestele lor sînt urîte, admiratoarele lor sunt chioare și bătrîne, mân¬carea  le  cade  greu,  îi  dor  încheieturile,  au
ploșnițe, îi latră cîinii, se mută mereu de la adresă.
Dumneata ai să faci altfel. Ai să citești și ai să uiți și nu o să capeți mania comparațiilor; îmi închipui că ești inteligent, de vreme ce mi-ai pus întrebări inteligente. Scrierile bune te vor entuziasma, căci existența lor e justifi¬carea d-tale de-a seri și deocamdată de a în¬cerca. Pentru negustorul de șase părechi de ciorapi, colportați în cutie, firma unui negustor care s-a îmbogățit din ciorapi e o încurajare. Opiniunea despre propria valoare să nu prea ai, ca să nu te împiedici numai de d-ta: lu¬crează și lasă-te-n pace. îndoială? Unde e do¬bitocul ideal, care nu se îndoiește niciodată? (Iți voi spune la ureche: e la universitate) — dar o îndoială totală, fioroasă, de panică, e apa¬najul unui bolnav, pe care în loc să-l bucure, sănătatea  streină  îl  dezolează.
Insă un cult de beatificare, pentru scriitorii, pe care îi crezi cu mult mai uriași decît sînt, din pricina prestigiului distanței, nu e higienic recomandabil. Nici ei nu și-au ridicat monu¬mentul dintr-o singură dată, nici D-ta nu-ți croiești dintro dată și dintr-o singură stofă, ghetele, pălăria, hainele și mânușile, ca un sca¬fandru. El și-a făcut slava din bucăți și, cîte-odată, un domn foarte fercheș spiritualmente, nu a parvenit să se încalțe în timpul carierei și a murit ca un dandy în redingotă bine căl¬cată și în ciorapi. Prin literatură ca și în jur¬nalul de mode, scriitori de cea mai bună fir¬mă, umblă fără să vrea cu cravata întoarsă la
130
131
ceafă sau cu pantalonul despicat și unora, ire¬proșabili pe dinafară, le lipsește rufăria: genia-litatea, atunci cînd le-a venit, i-a găsit în pat în pielea goală.
Dragă amice nu-ți fabrica sorcove și găteli artificiale, nici fantome în camerele goale, ca să te înfricoșeze; teroarea ca și auto-răsfățul, n-are ce căuta la dumneata. Dacă te-ai hotărît să deosebești în rîul, pe marginea căruia te-ai născut, și să numeri pietrele din fund, întin-de-te cu simplicitate de pe țărm înlăuntru și, dînd uitării tot ce ai învățat și ai crezut, tot ce ți s-a făcut și mai ales pe tine, alege apa cu  acul  folosește-te  de  firul  mișcător și  in¬stabil, cum se va putea. Cred că vei începe să fii mai mult dumneata decît alții, care cu voie sau fără voie, ți s-au împletit exact în momen¬tul cînd te vei supune sieți totalmente și cînd vei fi ajuns în mîinile-ți active o unealtă, sin¬gura  unealtă  potrivită  în  mîinile  d-tale.  O preciziune indiferentă de manometru, care la o  locomotivă  complicată  indică  exclusiv  ten¬siunea  vaporilor  motori.  In  secunda  lucrului început, în tot universul nu trebuie să se afle decît limba busolei căutînd înfrigurată punctul cardinal.
Lucrul tău nu poate să iasă prost, dacă ai încremenit cu totul pe el și te-ai stabilit în el. Lumea începe de oriunde, pretutindeni lo¬gică și egală și în toate moleculele ei autentică și plină. In sinceritatea neșovăitoare față de sine, stă tot secretul și culoarea operei de artă. Acum, dacă olăriile pe care le scoți din întu-
neric și le rînduiești pe raftul luminii, vor plă¬cea sau nu, e altă socoteală. In general, suc¬cesul e un fapt mai ușor decît împlinirea, și artistul care se caută și se realizează nu se mai poate gîndi la efect. Succesul e un fenomen de agrement și se gustă cu limba vie, ca dul¬ceața, de către contemporani. Poate să fie prin fatalitate sau poate să lipsească: e un preț de vînzare, o etichetă care se afișează în vitrină, calculîndu-se costul și beneficiul, după ce mar¬fa e gata. Tu fabrică și depozitează .. .
(Bilete  de  papagal,  nr.  224,  26  octom¬brie 1Q28)
132
BILET DE ÎNCEPĂTOR9
răscoacerea  individualității,  strecurată  de  la
sfială la cinism, de la idilă la lupanar, și la ca-
**  binelui medical,  nu mai  este  de  așteptat  ni-
M-ai întrebat și d-ta, băiete, simțindu-te, crezi, oarecum determinat să scrii, cum trebuie să începi. Adică vrei să știi cum începe întîi să scrie un scriitor care și-a cîștigat un nume oarecare, căci încă nimeni nu ți-a lămurit în¬tr-o carte meșteșugul lui.
Trebuie să știi că întrebarea precisă supără ca o insultă și că autorii de literatură te vor lua peste picior cu ferocitatea breslei față de începători. Un scriitor e uneori un înfumurat și un individ destul de mediocru: oglindit ex¬clusiv în platoșa lucie a trufiilor lui, el crede că „mai mare" ca personalitatea lui îngîmfa*ă nu este nici una și lumina soarelui îi slujește ca să-și frece ziua oglinda. Specia ridiculă par¬curge toate generațiile de la cele cu ghebă pînă la sugacii mici de tutun.
Un scriitor are un început, fără îndoială, care începe în fiecare zi. Cînd îi dispare stîngăcia față de sineși, cînd nu se mai scoală în picioare la bătaia în fereastra lui a unui mugure de gînd, trebuind înflorit și miruit cu rod, scriito¬rul și-a pierdut frăgezimea, suavitatea lui rîn-cezește, zîmbetul s-a transpus în rînjet și ur¬zeala morală, întreagă, lăbărțată, curge pe sche¬letul lui sufletesc, ca zdrențele unui năvod, prin care scapă peștele de aur și luna . . . Din
Literatura-în-viață este în bună parte un ci¬mitir de cărți și reviste, așezate pe lat, ca pie-țrile de morminte, printre buruieni și lăcuste, cU o inscripție funebră pe copertă. Nu-ți pier¬de niciodată, dragă băiete, naivitățile și te¬merile delicate și nu-ți fie rușine cu ele; e marea avuție sigură a unui artist. Și să nu-ți închipui că omul poate să fie dublu, și artist si porc, și selenar și mocirlos, că poate fi spur¬cat în aer și divin pe hîrtie. Cel care poate să afecteze două sensuri în contrazicere și nu în prelungire, nu e un artist, nu e un poet, nu e măcar bărbat: e o corcitură de două corcituri cățelite în atitudine literară. Trebuie să te simți fericit cînd scrii, împărtășindu-te cu trupul și sîngele miracolului din mister, tîlmăcit în pasul cuvintelor, în luminișul cuvintelor, în reflexul cuvintelor ascunse.
Nu uita că atunci cînd gîndești și cînd scrii, cînd împăienjinești ipotezele și icoanele cu vorbe alese pe firul lor întreg și încrucișate la timp, nu uita că tu te rogi, și că f4ră rîvnă și fără văpaie nu poate să fie nici rugă, nici mg. Așa, să începi, virginal, cu adevărat și simplicitate,  stropit  de  aghiasma  de  luciole.
Dragă băiete, eu am primit la foița mea multe spovedanii, cu stihuri și fără stih, în care m-a făcut să tresar tocmai ivirea cîte unui răsărit pe cîte o papură depărtată, și o lumină
134
135
într-o picătură de cerneală. Dar am aruncat la coș, cocoloșind un orgoliu în deșert agresiv, o grimasă neizbutită, o infatuare proastă, din rna-nuscrisele cîte unui autor care nu mai era de mult, la nici unul din începuturile unui scri¬itor, destul de greoi ca să nu se știe urca în Carul Mare și destul de vulgar ca să contemple stelele cu pantalonii descheiați. Toate lucru¬rile vieții sînt sfinte. Viața e zidită, pardosită și învelită cu frumuseți și tu, de cîte ori pur¬cezi, fie către viață, fie către vis, abstracția albă a vieții, faci o intrare în cetate și măgă-reața care te duce calcă pe purpură și pe ra¬muri de finic.
Începutul tău să fie cu cărbune sau cu tibi-șir, cu negură sau cu zare, ca al unui copil care zgîrie piatra cu un ocol de arșice. Pune-n pana ta lucrul ce cade atunci, o surcea sau un măr¬găritar, și du-te cu pana pe marginile lui, pînă unde te duce: si să iasă ceva din pana ta, care să fie puțin mai mult ca surcica și puțin mai mult ca mărgăritarul. . .
(Bilete de  papagal, an  II, nr.  408, 9 iu nie 1929)
LITERATURA ȘI  OMUL  DE  RlND
Politicii și scriitorii noștri naționaliști, din categoria acelor naționaliști care acordă ori¬ginii lor incerte precăderi și un sînge analizat, neasemuit cu nici unul altul și mai presus de omogenitate, au, cu toate acestea sau din aces¬te pricini, o părere artificială despre popor. In genere și tacit, ei socotesc pe săteni totdeauna proști, și, comparativ cu personalitatea lor de conducători, judecători și apostoli, niște proști fără pereche. Țăranul trebuie tratat în toate privințele ca un minor bolnav al sufletului și intelectului, incapabil să priceapă și să simtă. Țăranul, pe care ciocoiul l-a numit o brută, ia în ochii naționalistului profetic înfățișarea unui animal care trebuie adaptat la civilizație pe încetul. Dintr-o idee, ca din tutun, anume părți nu sînt pentru țăran; pentru țăran tre¬buiesc făcute literaturi și științe speciale. O limbă specială țăranului i s-a și croit, limba pe care țăranul o numește păsărească, vorbită de lingviștii chinuiți ai votului universal. Dacă ne adresăm săteanului în afară de un calapod naționalistic, facem o crimă culturală. Țăranul are numere de cap și greutăți fixe pentru min¬te. Nu vă atingeți' Creierul țăranului aparține Universității și Facultății de litere. E mono¬polizat. Ceri audiență la el prin secretar.
137
Profesorii naționalismului se cred chemați înainte de toate să-i învețe cîte ceva pe țărani, care nu știu nimic. Neavînd ce să-i învețe nou din timiditate, ei repetă necontenit patru-cinci lucruri, pe care țăranul le tot aude de 50 de ani. Aplicată la viața sătenilor, Universitatea le vorbește exclusiv de preot, icoane, pămînt, vaci, de Mihai Viteazul; îi sfătuiesc cum să facă mămăliga și să o taie. Universitatea începe tot¬deauna de la mămăligă și terci. De la aresta¬rea inginerului care distribuia țăranilor Consti¬tuția, pînă azi, concepțiile surtucarilor s-au schimbat numai în formă.
îndată ce ai publicat o povestire care nu cu¬prinde staulul, idila de la fîntîna cu cumpănă, strachina, țolul, naționalistul îți interzice să scrii, datoria literatului fiind să scrie cu ță¬rani pentru țărani, și țăranii neputînd să rămîie ce sînt decît prin exploatarea intensă a balega-rului local. Cum s-o gîndi săteanul și la alt¬ceva decît la ceapă și la dumnezeu, se strică, îsi pierde naționalitatea. Universitarii noștri fac tot ce pot ca săteanul să nu se simtă în Europa și intelectul lui să nu se clatine dintre veacuri. Petrolul, automobilul, mitraliera, aero¬planul, binoclul, cinematograful, trenul, elec¬tricitatea sînt agenți de înșelăciune. Tot pă¬satul e mai bun. Ceea ce se poate admite ca mecanică utilă la țară este ceasornicul de la primărie, care nu umblă. Dacă n-ar fi fost instrucția militară săteanul nostru nu afla nici¬odată pe ce lume se găsește și după literatura ce i se oferă, el ar fi rămas în eternitate un
viteaz care înfruntă mereu istoria și bate pe toată lumea. Deplasarea militară, armamentul, * orașul, i-au despăducheat sufletul invadat de colonii de mucegaiuri.
Medicul a pătruns cu foarte multă greutate la țară și nu am putea afirma că și astăzi el este prezent, plătit cum se găsește și lipsit de leacuri și unelte. Linia ferată e destul de de¬părtată de țară și însuși drumul, șoseaua, care era un bun învățător, s-a împuținat și s-a rupt.
Naționalistul universitar nici nu ia contact cu țăranul. Nimeni dintre oamenii cu carte nu se duce să-l învețe carte direct, de la om la om. Ei se satisfac pe calea presei, citiți cîteodată de orășenii agasați de ifosele sentimentale și dezi¬deratele „pentru popor". Votul universal pune lichelele electorale în tren și automobil și din cînd în cînd, într-adevăr, țăranii sînt adunați la întruniri, ca să afle că toți oamenii care fac politică și doresc țării un progres mai sigur sînt sau pungași, sau bandiți, sau vînduți cîte unei străinătăți.
Țărănimea este un abstract în numele căruia îsi permite să vocifereze în Capitală oricine binevoiește să pară pasionatul inspirației ver¬bale. Cunoaștem învățați care fac cîte zece lungi călătorii costisitoare pe continent, pentru ca la întoarcere să ne legene cu laude în ve¬derea cheltuielilor viitoarelor călătorii. La țară însă ei nu ies nicicînd. admirînd pe sătean de la distanță. Atunci cînd universitățile și șco¬lile secundare, cu miile lor de profesori și ze-
138
139
cile lor de mii de școlari, ar putea măcar trei luni pe an să lucreze la informarea pozitivă a țărănimii, toată lumea pleacă în străină-tate .. .
Este cărturarul de vreun folos poporului din care s-a născut? Poporul continuă să rămîie singur și să trăiască izolat ca în vremea inva¬ziilor, a domniilor sitrăine și a ocupațiilor mili¬tare. Fiecare domn își face însă acasă o ca¬meră țărănească; opincile, iile, betele, donițele, oalele, au devenit decorative, de pe urma sen¬timentului intuitiv că sîntem străini de țărani, compensat prin transportarea în copie a mo¬bilierului țărănesc în gospodăria noastră. Din același sentiment ne-am prăpădit 20 de ani du¬pă boii lui Grigorescu și același sentiment ne face să iubim muzica și folclorul țăranului, acasă, la București. Toate aceste platonisme ne dau conștiința că ne facem teoretic datoria.
I s-au trimis țăranului cîteva categorii de agenți de contact. Preotul nu se ocupă de ță¬ran, învățătorul prea puțin. Prefectul habar nu are, cu gîndul la teatru și la Calea Victoriei. Jandarmul aduce țăranului regulamente. Per¬ceptorul vine cu toba. Vlădica stă la episcopie. Universitatea călătorește, cum am spus. Cu țăranul rămîne cîrciumarul. Și pelagră ici, tu-berculoză colo, sifilis între ele. Satul are 12 ministere la București. Idealul consistă în a-ți iubi puternic poporul în fiece zi, cu condiția să nu-l vezi niciodată.
Noi, în București, iarăși nu facem mai mult decît să ne îngrijim să trăim singuratici, însă
cît mai bine, cu cît mai mult belșug exclusiv pentru noi. Țara, văzută din București, este un cîmp de afaceri pentru afiliații partidelor politice. Pădurile țării, minele, apele ei sînt chibzuite zilnic în combinații cu un capital căutat. Concesii, autorizații, societăți, acțiuni — se mai capătă o piele și se mai jupoaie una, în beneficiul cîte unui grup de oameni mai mult sau mai puțin politici. Politica e un meș¬teșug de a căpăta aptitudini pentru meșteșu¬gurile cele mai opuse unei similitudini de meș¬teșug. O tranzacție de benzină procopsește un doctor în medicină, un actor, un spiritist, un arhitect și o cucoană care ocupă două camere la hotel.
Se ivise acum cîteva luni o împrejurare, care constituia tot o afacere de cîștiguri rapide, fă¬ră pricepere tehnică nici profesiune, dar sus¬ceptibilă de utilități practice imediate. Radio¬fonia la sate putea să suplinească deocamdată absența cărturarilor din sat. Nu s-au dat comi¬sioane suficiente, de n-a putut să izbutească fiecare comună să aibă un aparat de recepție? Cine ne-ar putea lămuri? Postul cel mare de emisiune a fost instalat. Pentru cine? Pentru a cînta sîrba în Europa? Pentru a transmite con¬tinentului muzica țigănească și romanțele fran¬ceze cîntate pe țambal cu acompaniament?
Ca să se filtreze poporul întreg prin școală și să ajungă tot românul cititor, e trebuință, după ritm, de vreo două-trei sute de ani — și încă nu ar învăța nici să citească. Cum toa-
140
141
tă cultura vie, aplicată popoarelor, are scopun practice, ar fi fost nevoie de o cultură emina-mente materială. Bătrînii, laolaltă cu vîrstni- f cii și cu tinerii, trebuiau cîștigați, în folosul național, la civilizația mijloacelor de muncă și viață. îndemnurile, pildele, organizațiile sînt operă de școală atunci cînd copiii au găsit în casa părintească un minimum de confort. Men¬talii naționalismului integral renunță mai bine la electrificarea, pietruirea și canalizarea sate¬lor, decît să adopte un țăran în peisaj, fără căciulă și fără ițari, alergînd pe motocicletă și nu cu gloabele în căruța fără arcuri. Ori pi¬toresc, ori mor! La țară totul e pitoresc două zile, cît trece baciul cultural prin cîteva sate și prima obiecție pe care o are politicul din București la țară este următoarea: „Ce fericit e țăranul! și ce dobitoc e că nu-și înțelege fe¬ricirea". Fericire cu bube, cu mortalitate, cu » praf în gură, fără apă, fără baie, fără cămin sănătos, fără pat. Țăranul e dobitocul nostru literar*,                                                  —-
E prin urmare o literatură a poporului, pe care poporul nu o poate citi, fiind fără înțeles, și o literatură așa-zisă modernistă, probabil / din nevoia de a preciza că dacă în această li¬teratură este vorba de lucrurile de la țară, ele se înnădesc și cu stări sufletești interzise ță¬ranului, arestat în coaja mămăligii. Școala na¬ționalistă concepe săteanul ca un tub digestiv prevăzut cu o tărtăcuță, care simulează capul și o traistă marsupială, încăpătoare pentru pro-creație.  Faptele  literaturii  se petrec  sănătos,
pe o suprafață lină, întinsă pe o dimensiune unică, fără perspectiva, planurile, confuziile și frumusețile lor împletite. Corpurile plate, ca¬petele plate, pentru descriptiv plat; sufletul ar fi imaginea-corpului văzut din dos, o foaie cu două pagini, a doua albă. Pe asemenea teren evenimentul vine turtit, roata se mișcă țeapănă, solidară cu carul, înțepenit la rîndul lui cu animalele țepene. Această literatură se asea¬mănă cu pictura naturalistă a copiilor, care prind muștele în mijlocul hîrtiei îndoite și apa¬să netezind.
îndată ce i se ghicește un suflet, țăranul de¬vine supărător. Proorocii întîrziați peste limita originalității ieftine știu ce vor cînd acuză li¬teratura nuanțelor și a succesivului în adînci-me, de anarhism și demoralizare: elasticitatea inteligenții și varietatea judecății uzează și dizolvă.
Ne-am îndemna să relatăm despre inteligen¬ța prostului de țăran, o experiență concluden¬tă, pe care o poate repeta cu înlesnire cititorul. Aflîndu-ne acum vreo 12 ani la un conac bo¬ieresc din Argeș, unde, recunoaștem, sătenii reprezintă cea mai bună calitate de inteligență românească, am chemat opt săteni, care se ni¬meriseră cu carele prin apropiere și le-am citit literatură din cei mai reputați scri¬itori orășănești de literatură țărănească: e o particularitate a culturii din Capitală ca pe de o parte chelnerii să vorbească radical, iar scri¬itorii să se exprime în volapilk rustic. In¬vitații bucureșteni se deosebiră în două taberi,
142
143
cei mai mulți argumentînd cu sănătatea litera¬ră, iar cîțiva socotind că săteanul nostru pri¬cepe  și  altă  literatură.
Ca niște aristocrați ce sînt, într-adevăr, ță¬ranii noștri din Argeș s-au simțit numaidecît la ei acasă în conac și în figura lor de gali, cu mustățile roșii mari, domnii și doamnele din București urmăreau încordarea atențiunii ochi¬lor și munca interioară. Cele mai multe pagini ale scriitorilor pentru țărani au lăsat pe ascul¬tătorii plugari indiferenți. Începuserăm să des¬coperim pe fețele lor o politicoasă poftă de căscat.                                                            '
Pe neașteptate, le-am citit Din valurile vre¬mii de Eminescu. Oamenii s-au mișcat odată. Le-a plăcut ca un covor frumos și au surîs. Supremă și tragică experiență: le-am citit din Les Fleurs du mal. Uitînd că erau și cîteva doamne de față, sătenii au admirat, după rit, cu o înjurătură și ne-au rugat să le mai ci¬tim . ..
(Ramuri, anul XXIII, 1929, nr. 10—11, oc-tombrie-noiembrie).
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum