AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica V

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica V

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:33 am

Code:
DESPRE CÎTEVA LUCRURI ȘTIUTE
A seri ar avea sensurile, împrumutate de la celelalte meșteșuguri, pentru evitarea cît jnai sumară a marelui obstacol, necunoscut nici celor mai mulți scriitori. A seri ar însenina ba a construi, ba a organiza, ba a zugrăvi, ba a povesti; sensuri asimilate în șantiere și uzină, popularizate prin presă. In construcție, un edi¬ficiu izbutește totdeauna mai bine decît în li¬teratură. Comparînd cu o carte o locomotivă, un pod, o șosea de beton, din punctul de ve¬dere al construcției cartea e anemică, derizorie și urîtă. Un săpun e mai frumos și mai omogen decît o carte.
Cartea și literatura nu se construiesc, nu se povestesc, nu se zugrăvesc: ele se scriu. A seri o carte este a seri o pagină și a seri o pagină e a seri un rînd, primul ei rînd. Anecdota lui Balzac bolnav e un fapt petrecut. Romancierul voise să fie prozator, scriitor, și a fost împiedicat de ziaristica literară, la care l-a constrîns ora de azi și clipa de mîine. El ar fi dorit să-și arunce opera în haos și să o reducă la cîteva pagini, știind că a seri nu este a introduce în literatură drama artificială și documentul născocit de ca¬priciu, atunci cînd viața întrece în adevăr și sinceritate imaginația povestitorului. A seri nu e nici măcar adevăr și sinceritate. A seri
10 — Ars poetica
145
este pur și simplu a seri cu motivele particu¬lare meșteșugului.
Intriga, fabula, peripeția sînt adjuvante pen- "» tru scriitorul care are nevoie de ele, dar ele nu sînt... a seri. Nici cîtuși de puțin. Un tip de scriitor, din rasa propriu-zisă a scriitorilor este Blaise Pascal. Pretextele lui sînt eliminate de proză, o proză care este în stare să conserve „Provincialele" fragede și noi pînă în ziua de azi și să facă din războiul indiferent al janseni-ților cu jezuiții, isprăvit mai nainte de-a fi fost început, o lectură actuală. Scrisul extrage substanțe noi: a i se cere altceva este a nu pricepe din problemă nimic. Strămutată cît se lipește din viață, în păinjenișul cuvintelor lu¬crat d jour. Dacă se pot suprapune transpa¬rentele, nu e nevoie de mai mult: oglinzile răs-frînte de oglinzi prin grosimea sau subțirimea păturilor de cristal (atîrnă cum consideri ma- * terialul, pe margine sau străbătut). Dar de asta e nevoit și nu de altceva: nu este zis că dacă nu poți dumneata nu se poate deloc.
Autorii cred, de bunăcredință, că a seri este a face întins, ca în agricultură, adică a face mult și gros: 300, 500 de pagini, pagina deve¬nind o metodă de contabilitate. E o meserie de toate zilele a mii de autori în toate limbile, fără prezența unei singure pagini scrise. Ono¬rabila profesiune consistă în a povesti un su¬biect și a-l complica după dorință. Este cu putință ca pana să și nimerească. Meșteșugul romanului,  de  pildă, își are expresia proprie  în
teatru, după cum expresia construcției e ar¬hitectura.
Dar desigur, deși este foarte lesnicios a seri, odată ce te dumirești exact și ți-ai limitat cîmpul, ca să lucrezi exclusiv în adîncimi, prin perforația vocabularului — este și mai ușor să povestești. Evitarea dificultăților poate să ate¬nueze simțul datoriei artistice și să vulgarizeze Un înțeles parazitar al datoriei. Parcă în lipsa cerului albastru nu se poate colora gîrla toată cu un dărab de sineală!
De cînd s-a amestecat, ca băncile în indus¬trie, și universitatea în meșteșugul cu o tec-nică necesar personală, al jacului de-a scrisul, negreșit că s-a îmbogățit și terminologia cri¬tică. Uneori, cîte un scriitor se simte afară din cale de confuz și de speriat că i se găsesc fie cusururi fie calități, intraductibile pentru limba¬jul burghez onest, în clinica universitară, unde științele imprecise care determină ponderea și culoarea, se inspiră de la dl. Jourdain și de ia Regele Ubu.
(Adevărul  literar  și artistic,  anul X, se¬ria Ii-a, nr. 583, 7 februarie 1932).
146
UNA  DIN CELE MAI...
D-lui  Al.  Roselti
E critică și critică: una e critică și alta nu e; surogat în absență. Un fumător sau aprinde tutun sau nu fumează nimic, pe cînd un ama-torist bea și păr de porumb învîrtit în mica publicitate de ziar.
E o critică de toate zilele și întrebuințările, care escortează pur și simplu opera de artă cu un bîzîit stilizat. Aprobă sau dezaprobă, acolo unde nu e indispensabilă nici una nici alta și vroind să însemneze mai mult, nu depășește zgomotul adecuat al pasului care transportă piatră sau luit. E mai ciudat ecoul parazitar. Rîul obișnuit cu murmurul făgăduit de izvoare, in- ■ trigat să se asculte, dînd între câmpii un behăit bas, cu modulații primare; rîul nu știe că be¬telile lui tocmai trec pe lîngă o cireada cu doi, trei măgari.
Critica prinde muște și zbiară în contra-ison sau în ton.
Desigur că această critică de document care s-ar putea califica reproductivă, e cu placă sau film și destul de â la minut. Și titularii ei, în ab¬sența unei celule căreia îi ține locul un oftat plic¬tisit, găsesc în imaginea lecturii posibilități ca să o  varieze, parcurgînd toată claviatura dintre în-
doială și neant pur. Cochetăria unei atitudini de cravată sau de baston, un surîs intențional care nu poate spune nimic prin el însuși ne-stiind unde să-și fixeze atenția, turistul trece prin Florența, șuierînd; acel șuierat al buzelor strînse. a fluier fîșîit. Intenția nu ibutese să devie plastică, cuvîntul o trădează, trecînd la periferia ei; căci dacă ar izbuti nu ar mai fi una din critici adică cea neglijabilă, ci critica toată, de creație, critica în viață, care trans¬formă pretextele în operă de artă. E tragică îsi acordă un refugiu literar în ocara sau lauda și interesantă facultatea scriitorului stero. care literaturii făcute de alții și în zigzagurile in¬telectuale dintre extreme, dînd elogiul cu gra¬mul, din pricina cîntarului șubred și refuzînd tăgada întreagă din pricina tremurului mîinii de la cîntar. Ispita lui Tantal, ispită de Tîn-dală. Necojitul are și cutie și coasă, numai că nu le poate aduce pe amîndouă la întîlnirea de ascuțire și tăișul rămîne știrb. Toată crea¬ția în literatură consistă în această potrivire exactă a tocilei cu lama.
Cealaltă critică zămislește paralel cu textul și cu ideea de considerat. A sparge coji de ouă goale nu-i în natura ei. Ea nu fumează cucu¬ruz, cotoare și mucuri găsite sub masa și sca¬unul lucrătorilor. Critica e astfel o Doamnă, criticul e dintre Duci si samsarul în litera¬tură rămîne să alerge după trăsuri. Se pare. într-adevăr, că o clasificare mai justă decît globalul curent ar pune critica în familia artelor și  diletantismul  activ  în  samsarlîc.
148
Diletantul activ se recrutează singur din beletrismul pasiv, de simpatică poziție intelec¬tuală. Neîmpăcat cu semnificările secrete, vîn-turat de elanuri și mirosit de cîinele inspirației, el se înșală asupra consecințelor acestor pri¬cini de agitație comune, lăsîndu-se în voia vîntului care-l ridică-n cer ca un afiș. Ploaia cu broaște și cu gîndaci e o ploaie ca toate ploile iar gîndacii și broaștele sînt ca toți se¬menii lor, ridicați însă de o furtună si arun¬cați înapoi; chestiunea nu are nici grandeur nici  decadence.
Una din marile dificultăți ale criticii ese prin urmare creația în general. Să te creezi pe tine critică, pentru motivul de artă proprie si să creezi, fie că o re-creezi fie că o nimicești, opera de artă. Dar trebuie neapărat să-ți cre¬ezi de fiecare dată instrumentul. Cu mai, cu cel mai, cu unul din cei mai si cu una din cele mai, cu mare, cu foarte, nu se poate umbla prin vocabularul ideii juste, al sensației pre¬cise, al sentimentului radical.
Doi critici tineri, pe care nu-i putem numi, de teama reciprocității, aduc inflexiuni noi de vocabular și noțiune. Sistemul lor e verificabil si individualizat. Nemulțumiți cu litrul, care dă și vin și untdelemn și apă și grîu, ei s-au văzut obligați la o infinitate de măsuri si suc¬cesiuni, care răspund nu unei cantități dar ca¬lităților de obiect, munciți de datoriile artistu¬lui și neîmpăcați cu foile și rubricile gata făcute.
150
O carte care a surprins critica în flagrant de¬lict de mizerie noțională, vine tocmai de la un critic, care inaugurează. Volumul d-lui Căli-nescu" a consternat și a pricinuit panică de ponderi i vocabular. Bine primit, cum se spu-ne el a f jst penibil primit. A venit brusc, a trecut, călătorește înainte și își vede de drum. Ce s-a întîmplat, că lumea se scoală de jos și se freacă la genunchi? Intîi, toată lumea credea că trebuie să fie rănită undeva. Aș! a fost o depresiune de aer. Reportajul începe cu sfială si se termină cu calificativul banal. „A sosit pe neașteptate, am văzut negru și era mare: m-am ferit și n-a fost nimic. E o carte bună, e cea mai bună dintre, .. . e cea mai dintre ce¬le mai".
Nimeni, nici mama nici iubita, n-au ținut capul iubitului mai aproape de ochi și mai pipăit ca Figaro. El i-a spălat părul, i l-a piep¬tănat, i l-a căutat și uns cu parfume — și poate spune cu drept cuvînt că s-a uitat la el. Și n-a văzut nimic. Văzul pe dinlăuntru e cu putință numai de departe și după ce și depăr¬tarea s-a diluat dincolo de spații.
(Adevărul literar și artistic, anul XI, se¬ria Ii-a, nr. 600, 5 iunie 1932).
EPISTOLA DE FLACAU
Desigur, dragă prietene, că atunci cînd te arunci în cerneală, e pe toată viața, ca în ma¬rină: trebuie să înveți înotul. Unii înoată nu-maidecît, ca gîsca, nu-i pizmui. Tot ce ți-aș dori înainte de toate e o totală absență de preco¬citate: mă îngrozește capul de bătrîn al unui I copil rahitic și amniștiința lui de mai tîrziu, obraznică  e  pedantă  și  timidă  e  sfîșietoare.
In copilărie, camarazii mei de școală înain¬tați, credeau că sînt în tratamentul unui me¬dic de boli venerice . .. Era un punct de onoare și un fel de-a fi orgolios, să sugerezi că ești bărbat. Dintre porcii primari și secundari, cu care a trebuit să trăiesc paralel, mi-a rămas -i figura de pupon rumen a unui copil integral. Încolțit odată, pentru că era sfios și curat de acasă, de chiotele și pumnii repetenților, el 3 voit să înjure și nu a putut, așezînd verbul într-o formă neuzitată și după opinia adver¬sarilor lui, negramaticală . . . Salva de hohote cu care au primit injuria caricaturală trebuia să-l facă pe autor de rușine și, într-adevăr, camaradul nostru plîngea că nu izbutise să dea nici un glas înțeles.
Dacă vreau să vestejesc precocitatea celor¬lalți, îți recomand în schimb originalitatea lui. A doua zi, el și-a ales dintre atacatori pe cel mai vechi în clasă și mai năzdrăvan, un găli-
gan care cînd nu știa lecția trîntea ușa profe¬sorului în nas și pleca la plimbare. Păros la netimp, ca un urangutan și buzat ca un abdo¬men înjunghiat cu o lopată, insul sta jos pe o treaptă de scară, înconjurat de auditor de re¬creație. Candidatul găsise un bolovan de gra¬nit în curte și venind cu povara de piatră, greu transportată, pînă în dreptul uriașului școlii, se opinti și i-o trînti în cap. Se făcuse dreptate.
Autoritatea copilandrului se stabili deodată în toate clasele și în corpul profesoral și i-a fost de ajuns pînă la doctorat. Fostul prunc e un mare învățat matematician, necunoscut aici în lumea specialității și ascuns în gradele su¬perioare ale unei inginerii de Stat. Știe poezia veche greacă, franceză și germană pe dinafară și o recitează urcînd încet în pralina lui de alpinist, cu vîrful de fier, piscurile lungi ale Carpaților de cîteva ori pe an.
A fost prietenul meu, cum oi fi și dumneata, într-o zi, cînd ne vom gîndi unul la altul, din depărtările vieții. ..
D-ta vrei să scrii, nu vrei să fii jmatemati-cian și inginer, cu toate că un inginer ar pu¬tea să fie un foarte bun scriitor pe liniile disciplinei lui. Și ai voi ca să cunoști, ca la solfegiu, „principiile". Sînt principii și la scri¬itori? ai întrebat. De bună seamă, îți răspund. Numai că fiecare, presupun, are de ale lui. personale,  și pentru că  e vorba, cum spuse-
152
răm, nu de un capriciu dar de o viață întreagă, fiecare și le definește clar, după ce i se pare că și le-ar fi descoperit. Așa că nu ți-aș putea  preciza ceva decît în marginile preferințelor și regulilor personale, bune sau rele; asta nu mă privește.
Ți-aș mărturisi o crîncenă slăbiciune. Nu-mi place scrisul spălăcit în idei și diluat în ceea ce privește vocabularul. Nu-mi place lucrul scris în douăzeci de pagini, care poate fi strîns în patru cuvinte. îmi displace limbuția și trăn¬căneala. Vreau cuvîntul dur, ca să mi se îm¬piedice pana de el, și socotesc succes dacă nu mă lasă cuvîntul să trec și-mi rupe în aspri¬mile lui penița. Ca să-l întăresc mai bine, m-am uitat cum fac pietrarii care își cunosc meseria și lucrează într-un genunchi: dede-supt nisip și subt nisip treci degete groase de beton. îmi place să nu intre ciubota în pava- ■» jul meu și să șchioapete armăsarul, care s-ar încumeta să-l spargă cu potcoava. Și mai vreau, nu știu dacă am putut ajunge la ce vreau, dar este vreme și o să ajung negreșit, cu multă răbdare; vreau ca fraa, cum i se zice — și te asigur că nu este frază, că e alt-ceva — să fie articulată ca un animal elastic și voinic în acelaș timp, să stea bine în pa¬tru picioare, să nu se târască molîie în zmîr-curi de negreală și să umble, ageră, zveltă sau grea  pe  cuvinte  împietrite.
Și mai trebuie să nu semene nici toată lite¬ratura dumitale nici pagina desprinsă din ea cu nimic.  Scriitorul nu poate  să  fie  numai    ,
scriitor: nu mă împacă decît scriitorul artist, răzvrătit împotriva monotoniei și însetat per¬petuu de lucrul nerostit și nou. Dacă ne-am asemăna unii cu alții, concesivi, comunicanți si drepți în front, n-am avea nici un soi de rost pe lumea asta și nu am răspunde la nici 0 trebuință. Vrei să spui, poate, că nimic nu e nou și că nu poate să fie nou: te înșeli gro¬zav, totul e nou, ca și cum nici una din fru¬musețile lui nu s-ar fi cheltuit în cîteva mii de ani pînă azi. Suprema datorie, bagă de sea¬mă este să fii dezangrenat și dezaderent și să fii unic.                                                     
Asta nu pentru vanitatea dumitale: urît ți-ar sta! Așa cîntă Pan. La naiul lui cu șapte țevi, fiecare dansator, dacă vrea să danseze și să nu doarmă, trebuie să vie cu figura unei-mișcări proprii, întrucît Pan detestează horele, valsurile și cadrilul și este cîntărețul dansu¬lui individual, cu tine însuți.
Vasăzică. numai născocire. Iți lipsește mo¬tivul, îl născocești. Născocești cuvintele, năs¬cocești culoarea. Și născocești și genul. . . E un meșteșug ticălos, dar cine te silește să ți-l iei și apoi să rămîi în el, dacă nu te poți rupe de isonul corului, în care vocile se pierd? Și nu seamănă cu nici unul altul, dintre mește¬șuguri, care dau stofa, foarfecă și tiparul de-a gata, pentru zece tipuri de corpolente. M-ai întrebat și nu te pot minți: toate preferințele și sensibilitățile corespondentului dumitale sînt consacrate singurului lucru valabil, unicului pur.
154
155
Ai auzit cuvintele viață, construcție, logică analiză, cu care se verifică o copie fidelă și un vulg prezent. Dacă literatura ar fi numai atî*-ea ar fi numai tipografică, editorială,  de  li¬brărie  și chioșc  și  n-ar  comporta    zbucium, rsuferință și asceză — gentilă și de agrement! D-ta  trebuie  să  porți  oglinda  minusculă    cu \    reflexe mari ale luminii, ca o lună personală \    printre sensuri  și    sentimente,  ca  să  silești \    ochii cititorului să tremure si să clipească — 1  și inima lui abstractă să tresară. Animalul ver-l  bal citat, are două luni în privirile lui de ar--gint. Dacă nu înțelegi nu pierzi  nimic;  mai repede cîștigi ceva, sfiala  de-a pune piciorul pe taluze. Numai Christ și poetul au putut fi răbdați să calce pe mare . ..
Dar să știi, dacă începi să scrii și nu te lasă inima să arunci de 999 de ori dintr-o mie manuscrisul în foc, e de prisos.
(Adevărul  literar  si  artistic,    anul    XII, seria  a  Ii-a,  nr  655,  25  iunie  1933)
POEZIA
Ce este poezia?
Odinioară, mai mult de 30 de ani, Leo Tol-stoi a publicat în franțuzește un opuscul care trebuia să răspundă la întrebarea: „Ce este arta?" (Qu'estceque l'art). Patriarhul de la Iasnaia Poliana cunoștea din glorie coama cea mai de sus. Cărțile lui, traduse în toate limbile, erau așteptate ca niște capitole noi de adaos la Sfintele Scripturi și o epocă lipsită de idealismul, antrenat în materialitatea industri¬ală și bancară a marilor afaceri, vedea în Tol-stoi pe marele fabricant al unei sensibilități, bună de adoptat pentru trecerea mării furtu¬noase pe uscat. Unii prinți ai conservelor ali¬mentare și ai petrolului, profesau doctrinele supraomului, socotindu-se pe drept cuvînt su-pra-oameni, proporțional cu importanța bene¬ficiilor realizate într-un an. într-adevăr, chiar azi, după un război istovitor și după o criză care ridiculizează capacitățile creatoare ale oamenilor de stat actuali, contemporanii noș¬tri din trusturi și carteluri sînt atît de emo¬ționați de cifra beneficiilor personale, încît refuză să le recunoască originea adevărată, acordîndu-le, cu misticismul natural omului de la 5 milioane venit în sus, o proveniență de imperialism filozofic.
157
Alți aristocrați ai acțiunilor și ai dividen¬delor din epoca supra-omului, — sau mai inte¬ligenți sau mai puțin înfumurați, — oameni ' de oarecare nuanță, — se simțeau sfioși să-și aroge drepturile prometeice și căutau în Tols-toi leacurile sufletești și mentale, pe care nu¬mai stăpînirea pieții și a materiilor prime și transformate nu era în stare să li le procure. Parisul lansa scriitori ruși inferiori scriitori¬lor francezi și traduși în limba lui Rabelais modernizată iar Tolstoi devenise nu numai un mare autor dar și o mare călăuză. Portretul lui inconografic, cu o sută de încrețituri pe cen¬timetru pătrat, devenise un fetiș construit în toate materialele plastice, de la ipsos pînă la papier-mâche. Europenii nu vedeau ce se pe¬trece în sufletul și mintea oamenilor din ță¬rile lor, cu ochii fixați la mirajul din Iasnaia Poliana.                                                           
Insă bătrînul patriarh vedea mai bine de dinafară. El observase, inexplicabil de nervos, că în literatura Occidentului se manifesta un fenomen care libera scrisul de condiția fabu¬lei și deosebea două lucruri împletite în cla¬sicism; dacă le putem numi așa: expresia și subiectul. Curentul, numit poate că din pricina asta simbolist, amenința, fără să ucidă nimic, rigiditatea compoziției și anula formularul de rețete artistice. In locul obiectului, •—• cu dez¬voltările lui succesive: dintr-un dulap un cu¬făr, din cufăr o cutie, din cutie un ou, din ou un bumb ori o măslină — se autoriza să existe exclusiv culoarea și atmosfera, fără di-
băciile de bîlci, revenite cu romanul, ale pres¬tidigitație! literare.
Anton Bacalbașa, care a fost un om de spi¬rit, dar căruia îi plăceau mai cu seamă aplau¬zele unanime, a batjocorit, ca să gâdile coarda, tendințele presupuse simboliste din vremea lui. Era un haz la cafenea indescriptibil de cîte ori apărea Moș Teacă, și revista lui apă¬rea săptămînal. Dar Anton Bacalbașa era un tuberculos — a și închis ochii din pricina bolii de piept. Și era un poet — și un poet delicat . și un poet care aparținea însăși sensibili¬tății pe care o batjocorea... In antologia ro¬mânească a picat din condeiul lui perla unei poezii minuscule, din care să cităm pentru orientarea  suficientă  a  cititorului  un  singur
vers:
La  Rosmersholm  e  frig,  e  ceață...
Se vede cît de colo ce drum făcuse poezia ro¬mânească de la Rodica lui Vasile Alecsandri pînă la Anton Bacalbașa. Să cităm patru ver¬suri din Rodica:
Purtind  cofița  cu  apă  rece Pe  ai  săi  umeri  albi,  rotunjori... Juna Rodica voioasă trece Printre  junii  semănători.
In Franța, Paul Verlaine scria versuri ca An¬ton Bacalbașa:
Les  sanglots  longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon  coeur
D'une langueur
Monotonne.
158
159
Tolstoi, care admitea substanțele lui Beetho-ven, s-a supărat de mirodeniile noi și a ținut să administreze o corecțiune memorabilă cu * alte orientări decît ale generațiilor convenit clasice și academice. Atunci a scris el, în fran¬țuzește, pomenitul pamflet, hotărît să explice el,  rafinamentului]  occidental  ce este  arta.
Arta ar consista în imitarea la infinit a lucră¬rilor, recunoscute bune și care au plăcut, prin calitatea lor sau prin snobismul admiratorilor, mai multor generații. Arta ar fi ceva care nu se face actualmente ci care s-a făcut exclusiv în trecut; fără proba cîtorva rînduri de bătrîni și de morți nu poate să fie artă. Intrusiunea didactică a lui Tolstoi într-o materie în care el era mare meșter, a rămas ca o dovadă de nepricepere barbară a poeziei.
A explica de ce îți place durnitale un lucru artistic și de ce trebuie să placă tuturora nu- ' mai ce-ți place dumitale, este din capul locu¬lui o violență și o legiferare cu greș. Căutarea acestui lucru inefabil și subtil este o brutali-zare. Problema se dezleagă pe latura practică: chestia de a plăcea sau a displăcea fără dis¬cuție, ca dragostea. Ce ridiculă devine acea estetică monumentală care ar impune construi¬rea statuilor cu capul mare și cu picioarele scurte, cum ar fi fost legiferată de un județ la imortalizarea unui prefect! Ce este arta? Ce e poezia? Artă și poezie: atît.
Acum treizeci și cîțiva de ani, cînd și-a scris contele Tolstoi lecția europeană, în care nu a putut să demonstreze nimic, circula no-
țiunea „înțelesului", oricare ar fi fost materia unde putea să fie aplicată. Criticii de litera¬tură, 'de artă, se deprinseseră din cursuri repe¬tate și din examene aglomerate, să înțeleagă - și ei aveau mîndria să înțeleagă totul și să arbitreze. Au înțeles ei? merge; n-au înțeles ei? nu există. Și niciodată nu erau de vină nici dovleacul nici tărtăcuța analistului. E adevă-rat că în ultimii 30 de ani intelectul s-a obiș¬nuit să nu mai caute să reducă cifrele pînă la comensura și înțelesul lui. Intelectul a pro¬gresat în acest ultim scurt interval și a renun¬țat să mai înțeleagă. Există, într-adevăr, o cantitate mare chiar de materialitate strictă, pe care nu o înțelegeam. în loc de infatuarea de-a înțelege, inteligența preferă să primească: primește sau nu poate primi. Nimeni nu este obligat neapărat să-și mute preferințele de la Dimitrie Bolintineanu încoace de pildă, sau de la Franțois Coppee. Alimentele coriace ră-mîn pentru gustul și măselele celor ce le pot mesteca, fără să însemne, obiectiv vorbind, nici că recentul e mai bun decît precedentul numai grație cronologiei. Nu. Calitatea esen-  țială a artei este să fie sprijinită pe un ine- I fabil din seria ei: talentul. Certitudinea sigură | în poezie și în toată arta este că fără perso¬nalitate nu se poate vorbi despre semnele pe care le face cu materialele lui artistul.
Nu este de fel ușor să dăm o definiție ne varietur a poeziei și nici măcar varietur. Ori-cît de amabiV s-ar face spiritul pedagogic, el se scrîntește/în definiții, și cu Brunetiere, și cu
160
11 — Ars poetica
161
Emile Faguet. Faguet, care a fost un om do gust și o inteligență extrem de fină, a renun¬țat la definiții în toată cariera lui de profesor ' sorbonian și de publicist, măsurindu-se să dea tîrcoale cit mai multe poeziei si să surîdă, știind că și surîsul e o limbă de expresie co¬rectă pentru aproximații și imponderi. Ce e poezia? E ceva care nu e nimic. Poate că s-ar putea stabili sensul poeziei prin examinarea unei infinite serii de lucruri lipsite de poezie, dacă atari lucruri există cu adevărat, căci în afară de literatură totul e poezie și poate de¬veni poezie și în literatură: atîrnă! De ce atîrnă? De personalitate.
Pe vremea lui Moliere era reputată poetică păstorița, un loc comun al epocii, și care con¬sista în apariția pe scenă a unei cucoane tea¬trale, costumată după un model monden de ciobănită. Oaia și mai ales mielul au făcut i parte din motivele academice ale artei ofi¬ciale. Insă oaia epocilor pastorale oficiale era o oaie parfumată și pudrată și cu coarnele făcute cu mașina de frizat cîrlionții numai că nu purta pantofi de mătase: oaie convențională cu cioban convențional! Ciobanul poetic con¬vențional îl avem și noi în pictura dinaintea războiului cum avem și pe țăranca fals poetică. , Singurul lor defect este că nu seamănă cu ori¬ginalul. Originalul e mult mai poetic; adică, oaia cu părul încîlcit în scaieți, ciobanul ne¬primenit un an. Gradul și calitatea poeziei sînt în funcție de epocă: epoci care simt mai mult sau mai puțin.
Poezia e însăși viața; e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația ca trăiește cu planeta lui în cer. Pretutindeni si în toate este poezie, ca și cum omul și-ar purta capul cuprins într-o aureolă de icoană. Toate lucrurile naturii și ale omului și toate vietățile poartă țandăra lor de aureolă, pe dinafară sau pe dinăuntru. Poezia nu e numai în dragoste; poezia e în atelier, în uzină, în chinul omului de a realiza, în muncile, în in¬vențiile lui — ea trebuie numai găsită. Fie¬care om are emoția poeziei dar se pare că po¬eții au și harul expresiunii, găsesc poezia, o pun de o parte și fac cu putință existența ei esențială, pentru a fi distribuită în flacoane. Este prin urmare firesc ca nivelul poeziei, complexiunea și nuanța ei să se schimbe de la om la om și de la timp la timp. O poezie înghețată într-un polup definitiv abdică de la sensul chiar al poeziei, continuu variabilă.
Românii,  adică țăranii,  acești aristocrați  ai brazdei, au un har poetic,  trebuie să nu ui¬tăm,  particular.  Poezia cultă  a  limbii  nostre  i n-a  atins  încă  valoarea  poeziei  țărănești,  de  fi la care poeții au încă mult de învățat.    Ceea  I) ce se înțelege însă mai greu este calificativul populară al poeziei  țăranului.  De  ee    poezia populară? Poezia e numai românească.
Ce-i poezia?
O stare religioasă a sufletului nostru; senti¬mentul care, indiferent de credință și indife¬rent dacă crezi sau nu crezi și pe deasupra dogmelor și mărginirilor și variațiilor de cre-
162
163
dința, afirmă blînd și primește dulce prezența lui Dumnezeu în frumusețile suave ale exis¬tenței. Natura, lumea, omul, viața, sînt niște "* poeme care comunică între ele, fără sfîrșit, îrn-prumutîndu-și taina din lumină și melancoliile obscure. Intre Poezie și Dumnezeu este o legă-
r tură ca între formă și culoare.
Omul nu-și poate pierde în cărți și în știință sentimentul poeziei, din care iese toată ști¬ința, oricîtă materialitate fără vibrație au încercat unii savanți uscați și mărginiți să puie la capătul victoriilor științifice ale omu¬lui. Și științele și artele întăresc  rafinîndu-l,
sentimentul poeziei.
""""" Poezia are în sîmburele ei  o  divină naivi¬tate, care se întîlnește în floare, în pasăre, în
1 bucurie,  în  entuziasm.  Poezia  e  copilul  care rămîne  în  sufletul  adolescentului,  al  omului    1 matur și al bătrînilor, peste durere,  dezamă¬gire și suferință.
Păstrați pe copilul vostru, din sufletul vos¬tru; păstrați-l ager și curat. Duceți-vă în fie¬care zi la perdeaua leagănului în care copilul din sufletul vostru surîdeT.. Și jucați-vă cu el în fiecare zi...
"                  (Progresul social, anul II, nr  7,  20 iulie
1933, pp. 501—504)
CRITICA
Din citeva feluri de a face critică profesio¬nală, genul felurilor e, întîi, în întregime de¬testabil, întrucît profesia de tîlmaci, pur și simplu, e o profesie de chelner, care trans¬portă pe tavă, de la bucătar la client. Al doi¬lea, felul de gustător e cel mai puțin reco¬mandabil în literatură. Să-ți faci un mește¬șug din a scoate cu lingura sau cu paharul și din a freca pe limbă. Dacă din întîmplare, criticul are în ascendența lui un cîine, ceea ce nu pare cu totul exclus. în stadiul cunoștin¬țelor actuale, vedeți cît de colo ce preferă estetica limbii lui.
E o critică asemănătoare cu fascinația pe care o produce muzica militară, urmată de po¬por pe de laturile trombonului și tobelor mari — cînd e admirativă și de aceeași calitate cu veselia copiilor din mahala urmărind un co¬coșat sau un dement, cu pocnitori și pietre. Sinistră profesie și lamentabil intelect de ceea ce se cheamă la Freud refulare.
Panaiot, vechiul coleg de copilărie* și școală, adusese din satul lui în București o vergea prelungită cu o spirală și care servea tatălui acestui copil bestial, pădurar, la curățit o puș¬că. Duminica, Panaiot se deda plăcerii lui din ziua a șaptea. Ațîța cîinii din cartier prin zăbrele și cînd animalul, îndîrjit punea gura
165
pe vîrful vergelei, Panaiot cu o mișcare de spa¬dasin l-0 vîra adine, zmucmd-o cu sînge și cu beregăți. El n-a mîncat niciodată o bătaie în * toată puterea cuvîntului, căci și-o fi îngropa în sine pasiunea de hingher și cine știe ce se întîmpla dacă ajungea director general de contabilitate sau critic literar. Se poate închi¬pui orice.
Există personagii palide, intelectualizate și a căror copilărie supravegheată și nobil deri¬vată către preocupările de minte, a lăsat un oftat în viața sufletului sau o cruzime latentă. Am văzut unul care mușcînd cu convingere dintr-un cartof crud, pretindea subt stăpîni-rea unui medic hipnotizant că savurează o pară bergarnotă, debarasîndu-și buzele pînă și de niște sîmburi imaginari. Era destul de copt — personajul nu cartoful — căci avea vreo pa¬truzeci de ani.                                                      *
Spectacolul e de ordinul masturbării. Criticul în luptă cu o foaie de hîrtie și cu o carte —■ și al magiei: envoutement. In mănăstirile me¬dievale, călugării inițiați înfigeau un ac în efi¬gia personajului ce nu putea fi arestat de tri¬bunalele inchiziției, cu credința că ochiul stră¬puns în portret corespundea în natură cu pisr-derea lui și medicina timpului nu găsea alte origini junghiului intercostal decît practica de la distanță a unei vrăjitorii bine adminstrată
Evident că a lua sugestii gata făcute di mina unui autor nu e mult onorabil și nu d-monstrează în tabela de valori a Demonului de cît sterilitate personală.
Ori atunci, in cazul criticii de zonă ușoară,se cere condeiului care o exercita puteri de strâl'icire. de elasticitate și de vigoare, în stare să înlocuiască absența obiectivului cu ce-ieinonia parcursului. De obicei puterile aces¬tea nu se pot asocia cu preocupările minore și critica rămîne numai acră și ca o tendință la un efect imposibil. Critica de această categorie are intenții care nu fac doi bani și rezultate în ceea ce privește culoarea și lumina, terne și cori-ace.
Căci oricum s-ar plasa în cercul soarelui, critica e operă de artă și fără geniu opera de arta de orice natură e tipografică, hebdoma¬dară dar nulă. Efortul livresc și cerebral sa¬vant — adaogă copiei criticului virgule, pa¬uze, nazuri simili-stilistice, ștersături, clari¬tăți de peniță, dar nu o scoate din emfatica ei nulitate. Ce greu izbutește o asemenea cri¬tică să surîdă, cînd o caută și cît de încolor sceptică este aluzia cînd vrea să ne facă să gustăm dintr-un scepticism care decorează o imensă  insignifianță!
Critica trebuie citită ca o poemă de inteli¬gență și supusă trasparențelor și conturelor care regentează toată poezia, indiferent de sensul ei laudativ sau injurios, străin substan¬ței. Această critică nu e o dorință, e o reali¬tate și lectura ei constituie în sine o foarte delicată și suavă petrecere intelectuală.
(Adevărul  literar  si  artistic,  anul    XII, seria a Ii-a, nr. 664, 27 august 1933)
166
Ifi7
O LITERATURA
Acum un an mi se pare, încă nu știai ce-i un roman și l-ai întrebat pe un editor, să te lămurească. De vreme ce editorii cer cola¬boratorilor din listele lor exclusiv romane, nu se putea, să nu știe cu toaită preciziunea ceea ce un ignorant de scriitor, preocupat de fraza strînsă și de cuvîntul înnodat înăuntru si plas tic pe dinafară, nu a putut să afle. Căci în ceea ce privește pe romancier el face cîteodată și destul de des romane fără să știe.
Editorul nu părea să știe mai mult dedt afirma catalogul și lansat într-o dezvoltare de idee bănuită, improviza un discurs evident plic¬tisitor pentru spiritul lui critic. Aproape căzu- ■? serăm de acord că înainte de toate romanul trebuie să fie ceva gros la cotor și cu coperți si că în orice caz cuvîntul „roman" nu era voie să lipsească de pe copertă. Dar fiind om inteligent și isprăvindu-și discursul înainte de a-l fi terminat, cam pe la jumătate, editorul rîse .. . Nu mai știa nimica și avea o mîță-n sac.
— Cum vrei dumneata, l-am întrebat, să-ți fac un roman fără rețetă? Zici că am ce-mi trebuie în farmacia mea și pretinzi că boala cititorului ți-e cunoscută. Dacă iese nici mai mult nici mai puțin decît un purgativ pentru o afecțiune a gîtlejului?
168
— Descurcă-te cum te pricepi, zise edito¬rul- Publicul cere romane și sînt dator să-i dau romane. Mă rog, îmi ajung 250 de pa¬gini: un roman trebuie să aibă 250 de pagini. întreabă-l și pe tipograf.
—  Nu  ți-a  făcut  niciodaă  publicul  obser¬vația că romanele  pe  care  i le-ai vîndut nu erau  romane?
—  Slavă Domnului, nu, zise editorul, și am scos  pînă  acum  746,  care s-au  vîndut toate. Crezi dumneata că un roman poate să fie alt¬ceva decît un roman? De unde îți vine îndo¬iala?
—  Mai știu și eu, zisei. Zic. Timp de 40 de ani nimeni n-a știut ce-i un roman și  acum face  toată  lumea.  Auzeam  de  niște  condiții ideale, pe care avea să k împlinească roma¬nul ca să fie roman si mă învățasem cu gîn-dul  că  francezii  sînt  singurii  romancieri.  Pe vremuri toți erau romancieri, încă din al trei¬lea an de liceu.  Unul singur  s-a  lăsat  mai greu.  un  oarecare  Gustave  Flaubert,  care  se încăpățînase să creadă că un roman se scrie 10 ani și se corectează în alți cinci, rezervîn-du-și  încă  cinci  ani  pentru  o  autopenultimă reviziune.
—  Eu l-am tradus într-o lună și jumătate, nu mi-a trebuit mai mult, răspunse editorul. Dar am și autori de-ai mei care îmi scriu în¬tr-o lună și jumătate un roman original. Alte timpuri: Flaubert scria la lumînare și călăto¬rea cu diligenta.
Simțind  oarecare  confuzie  în  presentimentele editorului, am lăsat problema romanului nerezolvată. Interlocutorul meu părea că i-ai fi atribuit bucuros lui Flaubert și paternitatea "• puștii zise de salon, cu care tinerii aspiranți la vînătoare trag prin grădină după pisici și pui de găină, ca să se obicinuiască din vreme cu vânatul fioros.
Ca să mă instruiesc, de la editori am trecut la autorii înșiși de romane, și de la aceștia la critici, care drept vorbind exprimă sincerită¬țile editorilor cu un vocabular abstract și esen¬țial. Ca să pipăi pe departe înțelesul acestor persoane deprinse să disece pînă și firul de cîlți tras dintr-o încîlcire, simți că facultățile strict animale sîrut insuficiente, dacă n-au fost modificate de cel puțin un doctorat. Substanța transmutată într-un vocabular destinat să se¬pare în detaliu un atom de umbra ce-o închide, "» dă naștere sensurilor noi, unor ecouri pe de o parte degradate ale sunetului primitiv barbar și pe de altă parte contrase și ridicate pînă la chintesențe. E o chinuire a intelectului, o pre¬lungire a chimiei, care desfăcînd cărbunele, păcura și alte excremente, mai puțin anorga¬nice în principii, raportează vibrațiile materiei compuse pentru anumite expresii olfactive, de floare și parfumul ei. Dacă vreodată teolo¬gia va deveni incapabilă să dovedească exis¬tența lui Dumnezeu, în ziua acestui eveniment imposibil, argumentele de supranatură si im-palpabilitate demonstrativă vor fi oferite gra¬tuit  sectelor viitoare,  derivate dintr-o  atentă  .
lectură din nou a Vechiului și Noului Așeză-niînt, de către critica literară.
Să aibă literatura un rost, deoarece se face, altul decît să amuzeze? Chestiunea se simpli¬fică mult și este de ajuns să povestești, ca gre¬cii, ca arabii, ca țăranii și păstorii, să dansezi și să cînți. Dificultatea pare să fie în geniul de i'nvențiune, care cedează iute și nu e unanim. Jnvențiune, desigur, înfierbintată de o fante¬zie, unde se identifică omul pe tiparele imagi¬nației. Don Chijote, Sara oprită-n drum pentru că își întoarce capul, de împietrirea ei, Josna care ține soarele-n loc. .. Intr-un punct se face o stea de o secundă sau lovește cerul un ta¬laz. Pe harpă sau din vioară un sunet a fulge¬rat odată o sută de mii de ani. Povestea place și vulgului și unui lector rafinat iar saltul și accentul intuiției aparțin necesităților acestuia din urmă. Dincoace de geniu e literatura.
Cărturarul nu e oglibat să aibă ceea ce si păstorilor le lipsește de cele mai multe ori. El are cărți, citește cărți și face cărți. Ne găsim jos, jos de tot, în minor și în aproximativ și ne mulțumim cu relatările studiate, amplifica¬te, întinse, cu anecdota. Aici creăm, analizăm, facem psihologie: cu o boabă de scrobeală al¬bastră punem azur într-o gîrlă întreagă. E o îndeletnicire și o artificializare care trebuie să ție loc singurului lucru adevărat, al geniului cu¬rat. Dintr-o carte ies o sută și dintr-un roman o sută de romane. Aranjamentul se menține, numai calitatea nu mai e loc să fie discutată.
170
171
Dacă stăm de vorbă cu editura nici nu e ne¬voie de mai mult: cartea se vinde. Și tot așa dacă stăm de vorbă cu autorii, care și ei au 7 ieșit și ies unii dintr-alții. Dar dacă stăm de vorbă cu alte personagii, cu pămîntul, cu ma¬rea, cu pădurea, care păstrează tablele intacte ale legii, concesiile pier și acomodările sînt respinse. Acolo, publicitatea, contractele, tran¬zacțiile, pilcurile, generațiile, interesele, vani¬tățile reprezintă zborul scurt, circulația moale, elanul insignifiant.
Mi se pare, dragă editore, că în sfîrșit m-am luminat și o să cădem de acord. Ca să nu mai zicem proză zicem roman: era timpul să schim¬băm o terminologie îmbătrînită. Și romanul nu o să mai aibă 250 de pagini, poate să aibă 875, fără să înceteze să fie roman, și poate să aibă numai zece și numai o singură pagină de tipar. Scriitorul e romancier. Știi că nu este deloc urît cuvîntul dumitale, imprimat pe co¬pertă? Să-l anexăm definitiv și să scrim ro¬mane diluate și romane concentrate, dînd mar¬ginilor drumul sau strîngîndu-le pe centru — și vom introduce și versurile în roman, ca să avem un singur material pentru toată tehnici¬tatea, ca în industria siderurgică, fontă, fier și otel, cubic pentru vagoane și pelicular pentru cuțite și brici.
(Adevărul literar si artistic, anul XII, se¬ria  a  Ii-a,  nr  668,  24  septembrie  1933)
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 25
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum