AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica VI

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica VI

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:36 am

Code:
BILET LITERAR
Repetat fără măsură, cuvîntul „stil" izbuteș¬te să fie antipatic, ca și democrația. Poți să fii și democrat și bun român, fără să afirmi prea des: în lucrurile delicate buna cuviință a dis-crețiunii împiedică emfaza declamatorie. Osten¬tația face parte din brutalitate și este zestrea enervantă a copiștilor și a samsarilor de idei și sentimente, îmbulziți după ce creatorii umili de operă și vitejii triști au trecut. Ceva imens de tragic și melodramatic, cultura, a devenit o profesiune cu gorniști și tărăboi, în care ni¬meni nu se pricepe decît la vocabla și cabo¬tina j.
Constatarea stilului e un gest verbal și vag, care îmbrățișează orizontul perspectivelor in-exprimabile. De cîte ori nu poți defini, miști mina din două încheieturi și dai sentința: ad-mirabil!
De la stil, se ajunge la stilist.. . întrebată între două romanțe insipide tocate pe un pian, cum i se pare Flaubert, în lipsă de* subiect, o cuconiță frumoasă a lansat răspunsul că scrie curățel... Doamna era conștientă de frumusețea perlelor ce-i îmboboceau ca două boabe de lemnul cîinelui lobii trandafirii ai urechii și zarzavatul prețios al valansienei despicată jos în dreptul cutei voluptuoase dintre sîni, îi ofe-
t72
173
reau  prestigiul  și  îndrăzneala  unui  răspuns idiot.
Literatorii neinformați prin experiența emo¬țiilor proprii au luat cu oarecare justificare cu-vîntul întreg și l-au pus pe ei, gata făcut, ca o gînganie, ca să-l poată alunga de pe manșetă cu bobîmacul. Ploșnița stilului e ardeiată și puturoasă. Ei își închipuiesc, după cum au apu¬cat să citească și să reție, că stilul e ceva deosebit de conținut; un flacon gol de o par¬te cu parfum dincolo de el. Există credința că se poate porni din stil, din nimic, că poți să scrii cu penița uscată sau că pornești de la cerneală și de la dop. Două categorii, una proastă zgîrie hîrtia și alta mai bună se mân¬jește pe degete. Ar fi o materie de alienație mintală, repetînd de o mie de ori bing! bong! și variind înțelesul personal și confidențial al monosilabei. Cretini de tot sau inteligenți de tot: nici un intermediu. Sînt băieți cu buto¬nieră fixați în aceste două criterii: o înviere a formei și a fondului. Vezi forma fără fond și fondul fără formă ... La ce pot sluji câteodată biblioteca și universitatea!
De constrângerea uceniciei nu scapă însă ni¬meni ușor și dacă nu ești rîcîit de maximum de substanță în minimum de proză, ce scriitor ai putea să fii? Cu mătura toată n-a scris încă nimeni: trebuie paiul. Eh! desigur nu este nici un meșteșug prea primar și dacă ar fi ca o țeava fără nicio stricătură, ca o macaroană lină, dreaptă și nerotită, literatura s-ar dovedi mai agreabilă.
poate că stil vrea să zică limbă. E adevărat că din limba lui fiecare om își face o limbă personală, fără să bage de seamă. El poate extrage numai atît din oxigen și carbon cit îi trebuiește, ca plantele cu mii de mirosuri, divizate dintr-unul și același văzduh ambiant de particularitatea unei semințe. Și au și cu¬vintele hormoni și secreții, mai sensibile pentru om anumit. Expresia cristalizează în tot felul: a și-o alege pe cea relativ mai geometrică nu e stil, e ținută, e higiena — dar trebuie să alegi, ca să păstrezi mai mult material interior decît mai puțin, dintr-un sens. Este stil sim¬pla nevoie destul de obligatorie pentru artis¬tul care nu vrea să se ia la întrecere cu gura de apă, a corectării? Te poți detesta atît de mult sau iubi atît de mult, încît să vrei să ți se pară bună, exactă și recomandabilă fiecare pagină scrisă, pe care să nu o poți arunca satisfăcut în foc?
Din manuscrisele artiștilor, fie biologi fie poeți de proză sau versuri, cititorul vede că totdeauna expresia ștearsă este mai slabă de¬cît cuvîntul adăogat peste ștersăură și din cîte 6, 7 anulări consecutive textul unui Flaubert sau Chateaubriand se apropie de sens și pre¬cizie treptat, căci lucrul mai bun nu iese din-tr-o dată. Desigur, dacă ești împiedicat să te rezolvi în lapoviță și în borhot, de scrupulul decenței.
In desen și chiar în portret, unde controlul poate fi mai simplu, severitățile au fost eva-
174
175
date cu termenul învățat, al viziunii proprii. Poftim un artist autorizat să se aprecieze ar-gumentînd despre sine că vede așa! Domnul are vreme să analizeze cum vede. De penibi¬lele dificultăți ale manuscrisului care nu ad¬mite surogat, impertinență, tranzacție și liche¬lism, nimeni nu se poate desface.
(Adevărul  literar  și  artistic,  anul seria  Ii-a,  Nr.    707,      duminică    24 nie 1934).
VARIAȚII
 iu-
M-am hotărît o dată pentru totdeauna și pînă acum un an transgresat, să nu mă amestec nici în conflictele nici în împăcările dintre ma¬nuscrisele mele date la tipar și cititorul, critic, notator sau simplu particular, al manuscrise¬lor tipărite. Este a ieși din casă de cîte ori îți trece o pasăre portocalie sau un gărgăune pe la fereastră și a te ține după zborul lor înalt, cu gura căscată, sau pitic. E un sport de-a ber-beleaca și o acțiune interzisă. Conștiința nudă a meșteșugului de graiuri și vorbe e încleștată pe mai utile preocupări, care impun lepăda¬rea de un amor propriu imbecil și asceza, în ceea ce privește insignifianta persoană a uce¬nicului. Dacă s-ar fi certat pe încovoieli și no¬duri ori ar fi căzut în extaz dinaintea oricărei volute de fier, ieșită elastică de subt ciocane, lăcătușii de la Curtea-de-Argeș n-ar fi aco¬perit nici pînă azi intervalele goale din feres¬trele mînăstirii cu zigzaguri și curbe.
Dar trebuie să relev nu atît pentru autor cît pentru o regulă de bun simț, care poate fo¬losi, precizată, ținutei secrete sufletești a unor învățăcei, apropiați de surisurile hîrtiei cu prea multă sfială sau prea multă familiaritate, o stu¬piditate, pe care am văzut-o tipărită de cîte-va ori.
12 — Ars poetica
m
E vorba de o carte pe care încerc să o scriu Ochii Maicii Domnului și care mi-am propu-, să fie o carte gingașe și aș voi bineînțeles să ' pot să o reușesc. Ura de monotonie, de mu¬cegai, nimic altceva, m-a determinat ca în fie¬ce așa-zis volum pe care l-am întocmit, sâ dezleg pentru onoarea profesională, pentru ni¬mic altceva, o chestiune nouă. Să ne-nțelegem: nu o chestiune de aceea mare și eternă, din vastele probleme adunate într-o concepție, știi, cu răspîntii în definitivele direcții și care fac din scriitorul întunecat și berbant cu sine un dascăl al usturimilor universale; una mică de tot, relativă la petecul de hîrtie mîzgălit și la mîzgăliciul cu peniță, atât de mică încit nici nu poate încăpea într-un enunț. Chestiune de or¬dinul aproape anodin, în orice caz de strictă intimitate, ca nasturii de la cămașă.
Un confrate destul de simplist sau destul "■ de răzbunat cu un cuvînt strecurat înitr-o frază elogioasă cîrpită a lansat de dragul ru¬bricii informația, reprodusă în termenul ei principal aiurea, cum că s-ar fi făcut o prin¬soare dacă autorul este „capabil" de a seri un „roman". Termenul capabil nu vine din ac¬țiune, ci din tarif și e anticipat pentru un efect.
Ce însemnează aia că un scriitor e capabil să scrie un lucru și incapabil să scrie altul, dacă activitatea lui neconfinată exclusiv în metrică și prozodic utilizează curent materialul plastic al prozei? Diferența de la capacitate și incapa¬citate privește însușirile și aplicarea lor azi cu
succes și mîinc nulă. Cine poate seri un munte poate seri și o luptă de tauri, căci condeiul face jn toate cazurile un repontaj cu substanță in¬terioară mai multă sau mai puțină. Un pictor poate să aibă o pensulă bună însă o voce de¬testabilă: se poate spune despre el numai în canto că e incapabil, pentru că iese din ma¬terialele lui. Baudelaire știa ce spune cînd a scris că el cunoștea 70 de feluri de-a fi ori¬ginal și că din toate și-a ales unul și s-a ținut de el. Dacă socotim că 999 la mie literatura este lectură și că literatul maimuțărește cu voie și mai ales fără voie autorii care i-au plăcut mai mult, a seri nu însemnează așa de mare lucru îneît să se comporte acel suprasimț de pură superficialitate îndreptățit să evalueze potentele pe un centimetru de lungime și sub-diviziunile sau multiplii lui zero întreg.
Cît privește „romanul" chimia secrețiilor unor confrați care obicinuiesc să primească sem-nificările în gură, abuzează. Poți să scrii ad¬mirabil, afirmă cu un secret misticism, dar nu poți să scrii un roman... Au mai întrebat o da¬tă pe confrații în stare să răspundă ce este un roman, dacă el constituie o noțiune atît de personală, îneît și cei care pot să exprime o idee cît și cei care o pelticăresc se bucură de harul că o conțin în stare nativă — și nu mi-a răspuns nici unul. Dacă „Adevărul literar" ar voi să întreprindă o anchetă și să puie această chestiune la punct, o delicată panică ar cu¬prinde pe toți experții acestei noțiuni loviți cu nasul de ea și numărul gugumăniilor impru-
178
179
denților ispitiți să dea o definiție restrictivă ar fi sută la sută. Dar am isprăvi cu un secret, care speculat în teren închis permite atitudini dogmatice și înființări de ridicule autorități. Pentru că în toate epocile cu idei obscure și de rostiri incomplete, circulă cîteva vocabule de refugiu, bune pentru escamotarea personalității, definițiile care se vor bizui pe o poziție sigură a cotului mînei drepte răzimat pe manuscris vor include cuvîntul „epic", un derivativ tot atît de nefericit ca și cuvîntul inclus.
Romanul a fos cîndva, păstrînd proporțiile, ceva analog cu versificarea sonetului sau cu strofa în patru, de rime încrucișate, masculine și feminine, reprezentând poezia academică, ofi¬cială și administrativă și încadrată între orto¬grafie și ordonanța comunală — și cu omiletica. Instinctul mecanic al oamenilor de mai mult sau mai puțin prost gust organiza singurele materiale de care dispunea sufletul, intelectul și limbajul în schelete articulate după un pa¬tron. Dacă te dezmecanizai și nu erai nici bun catolic nici gînditor conform unui model auto¬rizat, te făceai de rușine. Precedenții noștri de pîn-acum 100 de ani nu aveau nici locomotiva nici automobilul ca să fie satisfăcuți mecani-cește, emancipați de o obsesie și de o folie în intelect și psihologic. Astăzi nu mai e acel as, lucru și în de/ordinea talentului tumul¬tuoasă poezia poate fi proză și invers — nu mai e obligatoriu ca poezia să țăcăne ca un mo¬tor,  și noțiunea de  roman  se  suprapune no-
țiunii de literatură și de proză — și de versu¬ri: de ce nu? cu care se confundă.
Capabil să scrie o carte este orice om care feia orînduit o tablă de materii sau un subiect: greutatea pentru el consistă în a seri o pagină si o frază — aci se lichidează capacitatea — si e foarte greu de scris o pagină și o frază. teatrul, unde autorul nu scrie ci împletește, refugiat în tehnica, așa-zisă, comună tuturor meșteșugurilor mai mult sau mai puțin inte-lectualizate, utilizate în arta constructorului, prezintă termenul integral al compatibilităților neobligatorii.
Cunosc, desigur, atitudinea care vrea .să spuie și spune că nu interesează condeiul mai mult decît viața, și sînt nu numai de acord cu această realitate ironică față de scrisul insig- nifianit dar și în practica vieții dau preferință unui fir de usturoi viu, față de o carte me¬diocră — o carte bine scrisă, adică scrisă. — nu mi-e dimnotrivă indiferentă și o așez lîngă firul cu pricina: căci o carte bine scrisă izbu¬tește să realizeze în sensul ei ceea ce realizea¬ză în sensul lui firul de iarbă, un maximum, scrisul fiind obligat să transforme materialele admirabile ale vieții în admirabil propriu.
(Adevărul  literar  si  artistic,  anul  XIII, seria Ii-a, nr. 725, 28 octombrie 1934).
180
T
SCRISORI
1. Nu, dragă prie ene. Nu e foarte necesar să demonstrezi o genialitate. Pentru că ai vrea să știi dacă se poate să-ți facă o activitate din meșteșugul lungirii vorbei, care se cheamă literatură, îți răspund pe dinafară că se poate. Meșteșugul a început să fie o meserie și nu e mai rușinos decît alte profesii împlinite cu mai multă sau mai puțină strălucire și fără obligația ei venită de la bossa infecundă a unui criticism de arătări. O educație a nerăb¬dării cere autorului să fulgere și să se con¬sume tot cu fiecare a lui zisă lucrare. Dum¬neata n-ai ce face cu asemenea chibrit. Ia-o și du-o domol și cu stăpînire Precocilățile com-bustiunii sînt rele. Te poți afla la 30 de ani gol și fumat — și scuipat, și abia începe pro¬fesia.
Mi se pare că o cerință trebuie respectată: să-ți placă meșteșugul. E o plăcere amăruie, dar în zigzagurile ei continuă. Neistovindu-se rîvna, durează și ea.
Am un vecin care mă exasperează cu o te¬nacitate tare. De 3 ani, în fiecare seară, timp de cîtsva luni pe an el asediază în grădina lui, cu arcușul pe vioară o melodie de romanță ob¬sedantă pentru auzul lui. Și-a pus de gînd să o izbutească. îmi dau seama că în deșert: nici peste 10 ani vioara lui nu va putea să o pvi-
182
nunțe. Am numărat sute de începuturi ale pri¬melor 3, 4 silabe, zi cu zi. Cheia lui nu nime¬rește niciodată-n broască dar vecinul e neobo¬sit. El Știe că are o cheie și o gaură și că nu se poate ca odată și odată să nu descuie pe în¬tuneric resortul interior. Peste 11 ani s-ar pu¬tea ca melodia să fie cîntată și va fi fără în¬doială un cîntec pe care l-a uitat toată lumea. Fără să bănuiască, ridiculul meu violonist îmi slujește de dascăl. Am făcut si eu cu vioara mea ca el și chiar cînd am ajuns să nu cînt cum voiam, tot am făcut ceva. Interesează ceva. Nu interesează, negreșit, cerul si pământul, dar interesează punctul dumitale de vedere, fă ce¬va, orice, dar ceva trebuie să faci.
Trebuie fiindcă vrei. într-altfel, știi, e cam totuna, să faci sau să nu faci nimic. In argot parizian asta se cheamă Quij-quif. Te-apucă un fel de rușine să vezi că toate gâzele fac cite ceva, măcar ca să se afle în treabă. în¬țelegi că ți-o ia oamenii înainte dar vine mai greu de înțeles să t întreacă cine să zic? o coropijniță. Știi ce greoaie e bruta asta mică dezgustătoare. Toate organele îi sînt parcă în-fr-adins articulate contradictoriu, pentru ca la tot pasul să dea îndărăt. Dacă ai citf un tra¬tat de specialitate, nu ți-ar veni să crezi cîte devastări operează bestia lentă, înnodată si mută. Secretul ei e derizoriu: lucrează încet, însă  lucrează  mereu.  Asta  vreau  să-ți  spui.
Dacă ții să-ți fac o confidență dragă prie¬tene, d-ta citești acum scrisoarea unuia din cei
183
mai leneși viețuitori. Iți puneam mai sus 0 condiție: să-ți placă meseria — și-ți pot spune la ureche că ceea ce mi-a plăcut mie mai mult, n-a fost atît ea cit — absența ei. Natura m-a înzestrat cu o capacitate de lene care ar fi pu¬tut să irămîie singura și adevărata mea voca¬ție, dacă împrejurările nu mă înghesuiau. Vro¬iam să știu foarte multe lucruri, fără să mă ostenesc să le caut. Din temperament și răz¬bunare prefer animalele puturoase, fără să mă gîndesc că ele sînt cele mai agile și mai cochete. Aș putea să dorm cîteva zile în șir și să nu mă scol din pat decît ca să mănânc și să mă întorc pe cealaltă parte. Fiindcă n-am voie, mă compen¬sez cu spectacolul animalelor, păstrătoarele ri¬tului naturii somnolente și visătoare. Cooii mei primesc porția triplă. în vederea unei imense digestii trîndave. Mă satisface să-i gă¬sesc putrezind la soare pe acești privilegiați pe care poate că ai observat, nu-i atacă nieio-dată musca. Meșteșugul se împacă nu se poate mai bine cu lenea mare, favorabilă bunelor în-colțiri: meseria îți impune o activitate. N-ai  face dacă te hotărăști, căci, vrea să zică, trebuia  să  faci  mereu  cîte  ceva.
Ți-am mai spus, mi se pare, cîteodată, că foarte incidental am devenit ceea ce se nu¬mește un scriitor. încredințat că adversarul meșteșug e o lene eternă eu vroiam să donm. Și mă cam supărau întrebările altora și mai ales ale mele, mă supărau periodicitățile, ciclu¬rile  organizate,  calendarul  biologic  și  social,
184
,lâ supărau scrisorile, vizitele și mă supăra toată lumea, de la ferestrele etajului meu în ■jos. M-am născut cu cîteva grave impermea¬bilități și cu o sîngeroasă aversiune pentru li¬teratură, literatura în care am căzut. Confrații mei naivi cred că aș avea despre mine o închi¬puire și ca să mă știrbească se întîmplă să mi-o înjure sau să mă conteste parțial și în bloc. N-ai idee cîți proști vulgari sînt în me¬seria noastră pe lângă proștii superbi.              ----
Ai să crezi, de pildă, că poetul Barbu e un om foarte inteligent. Iți aduci aminte că e ma-    I tematician și arcepți și stilul spiritual în care    / își lucrează versurile, dezlînind urzeala, după    / ce a țesut în metru comun, strîngînd rîndurile    / vertical de la margini spre mijloc și lăsând să  / atîrne cîteva fire cu capătul  afară.  In  locul  I unde se întîlnește un corn de căprioară cu o -  jumătate de ro"ă, după desenul inițial, se în-  1 tîmplă fenomenul misterului și lîna cărămizie  \ bate-n gălbui  prin  reciprocitățile  bumbacului  / bleu ciel. Meșteșugul e savuros.
Ei bine, poetul a venit odată de mult, poate că acum vreo șase, șapte ani, la mine acasă12. Apucasem să scot și eu un prim volum de ver¬suri și mă găseam în bluză și pantaloni de lucrător, fluierând contemplativ cu mâinile în buzunare, dinaintea unui părete cu cărți, așe¬zate în rafturi după cotoare. Ivirea neaștep¬tată a poetului în coridorul meu și în dreptul ușii nu ei-a emoționat pe cît trebuia de vio¬lent însă m-a amuzat figura lui de ofițer de
185
stare civilă și m-a dispus tonul lui de cir¬cumstanță, terminologic. Mi se pare că era în redingotă. Prestigiul ceremoniei se ciocnea cu ilaritatea pe care lucrurile care nu rid totuși o au, de ținuta mea cu totul neglijată, lipsită nu numai de cravată dar și de bretele. încăl¬țămintea demnă a poetului expecta bot în bot papucii mei lăbărțați.
Poetul voia să-mi ceară un exemplar din volum. Ce putea să fie mai simplu decît dă-mi te rog volumul dumitale și decît poftim volu¬mul meu: Poetului Ion Barbu, omagii. Țigări erau, cafeaua se făcea și confrații puteau să treacă la un lung taifas, cu atît mai agreabil cu cît poetul are ua savuros raționament ce¬rebral  chinez.
Insă poetul începea tocmai un discurs, in-trînd în stilul indirect — și cum sta în pi¬cioare cu solemnitate și nu pusese piciorul pe pragul odăii, cu mare greutate am obținut să nu-l demontez cu o pufnire de rîs. Poetul zise butonat: „Am venit să-mi iau exempla¬rul pe care mi l-ați rezervat". Dacă lucrul ia atare formă, stai nițel, mi-am zis: „Nu ți-am rezervat, dragă domnule, nici un exemplar". S-a ivit o grimasă. Am mai apăsat puțin; „Nu numai că nu ți-am rezervat, dar o să mă ierți că nici nu m-am gîndit."
Logodnicul trecu în contrastul lui, al în-mormîntării. Cu tonul cel mai ales al muzi¬calității el, care ar fi putut să tacă, zise-„Atunci  nu-mi  rămîne decît  să  mă  retrag".
Acest retrag îmi aduse încă o dată hohotul de rîs pînă la buze.
Mă gîndii o secundă ce să răspund și ce să fac- Și răspunsei: „Retragerea pe la stînga, Ușa din fund".
La cîtva timp după acest neînsemnat eve¬niment poetul Barbu a publicat un studiu13 cu mult prea lung asupra poeziilor lui Tudor Arghezi, judecat sub toate aspectele plus al¬tele cîteva, ca să se demonstreze nulitatea complicată a unui autor, care făcea tot ce pu¬tea ca să nu iasă lucrul mîinilor lui prea prost, dar care cînd ieșea prost nu se spînzura de disperare ci lua de la cap, dintr-o altă parte . . .
(Adevărul  literar  și  artistic,  anul  XIV, seria Ii-a, nr. 761, 7 iuiie 1935).
18G
DINTR-UN FOIȘOR1
\ Mi-a trecut cîteodată prin gîndjsă-mi caut trecutuljcu condeiul./                            —
'"* UneTelucruri mi s-a părut că ar putea să-l ispitească prin meritul originalității. Parcă n-ar mai fi fost într-altă viață cunoscută de mine. Ești atras de cîte o împrejurare consu¬mată, ca un ac purtat pe un geam de magne¬tul plimbat pe dedesubt, și cine a durat o bu¬cată de timp are tendința să solemnizeze mă¬runțișurile existenței și să le prefacă în eveni¬mente. Neputînd realiza nimic valabil în acti¬vitate, începe să creadă, cînd osteneala o tem¬perează, că un sirrmlaon1 HP acțiune trecută e
 m"lt ■Hpîf nn  npanf  .Oratorul  și omul po-
litic își adună discursurile indiferente în vo¬lume, voind să-și afirme în prezentul absent un trecut din care au lipsit. Dar nici aceia care au izbutit odată să-și închege, ur iți cu ambianța unui moment, o figură, nu rezistă peste o epocă lichidată. Timpul s-a întors într-altă parte și schițează alte scheme provizorii. VSolicitat astfel să mă scormonesc, am anali¬zat și, ajutat de lene, am ajuns la încheierea 'că nici o amintire mjplătestgj2Prnfta"lia rhel-
tiijtajprjrv    a    i?â7r7T!sr.plifJȚțpritia    de
a" înjgheba ceva din prea puțin, s-a descom¬pus. Obiecțiilejiu erau lipsite de temei. Poate
sâ intereseze faptul brut petrecut și ridicat din mormîntul lui, numai pentru motivul că ar fi existat? Ar fi putut să nu fie, și între a fi ceva și a nu fi nici atît, în timp diferența se pierde./
Am umblat o zi întreagă dintr-o vară, dea¬supra ruinelor unei cetăți de piatră de acum două mii de ani, organizată pentru o rezistență istorică îndelungată. M-am oprit în vasta în¬căpere de colonade frînte unde judeca și ho¬tăra un Senat. Trăiseră acolo mii de voințe și de energii și ia -pornit din vechea cetate tu¬multul repetat cîteva veacuri de-a rîndul, al victorioaselor inițiative. Au adunat colțuri de calcar pe care se mai puteau cunoaște un frag¬ment de inscripție, o fărîmă dintr-un chenar decorativ. Către seară, în fulgerul de aur al soarelui din apus, am văzut însă o șopîrlă verde întinsă pe lespedea fierbinte.
Fusese cel maifjuings---teeru din-iseiate . .. Din pragul pofțîî monumentale, am aruncat crîrnpeiele de sculptură îndărăt. Nu mai pu¬neam pe ele nici un preț, și mi-a rămas numai amintirea bijuțerjei yiij? -ZrP'3*' Poate că tîlmăcirea întrucîtva, culoarea căpătată din trecerea pe plan actual a planurilor de. demult, să facă acceptabil un trecut. Mai este această schimbare de perspectivă un trecut și o amin- ?x            de-
ă jifi:Hprigîext de literaliurăT-Cfidavrul se -împrumută cu prestigii, din strălucirea ce¬remoniei cu care este adus de la groapă îna¬poi.
188
189
Amintirile implică și Jjățrinețe, care-i  cînd un termen, cînd  o  noțiune  de  neadmis.  La șaizeci de ani și încă unul,  autorul a rămas  .' un  începător:  dovadă!  Aceleași  imprecizii  i\ , frămîntă,  ca la optsprezece ani. Se îndoiește El nu cunoaște fericirile  certitudinii și  faci-i  litatea de a intra în topul de hîrtie și mate¬riale cu entuziasmul  unui  cățelandru  într-o grădină de mierle. E perplex. Lasă pe mîine. Oricare ar fi însemnătatea gunoaielor mă¬turate și strânse într-o ©arte, trecutul și amin¬tirile (trebuiesc mutate din peizajul lor în ca¬iet.  Ai o șovăire. Te codești: de unde și cum --£*- [începi Cauți  în ghemul de lînă  compact f  unicăpătîî,  din care să se  desfacă.  Dar mai mult decît un început de povestire te turbură tonul. Nu-ți place nici un fel de)tojL și ți-ar trebui de-abia o a șaptezecime de ton aproape jusită, neaflată pe diapazon. Care-i aceea, din miile de crâmpeie de tonuri? Țntr-n -viață, up scriitor ajunge să învețe numaiatît: nu tonul, cT condiția tonuluisianuajitBi.          ".," te vorbește deStil." Nici asta nu știi pe di¬nafară și fără document ce s-ar putea să fie. (Dar este altceva decît tonul, o fantezie interi¬oară a tonului, un zigzag, un arabesc pe linia de ton. Cu totul abstract și absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firimitură de ton. Punct infinit de mic,  într-însul  se  cu¬prinde itotul, ca într-o sămînță de fag: sutele de ani și pădurea. ,
Este permisă  o  digresiune.  Dintr-un  semi¬ton trăiesc literaturi întregi și vremuri de lite-
ratură. Nimerește tonul un condei, și tonul se reproduce tip, din călimări în călimări. El se percepe cu instinctul: miroase a același ton pretutindeni, variat cu o degradare în care s-a strecurat un alt miros, mai slab. Cînd se uzează tonul, monotonia decadenței însem¬nează o pauză. Servilismul imitației sincere sau maimuțărite se sleiește și el, și sensibili¬tatea, redusă la onomatopeic, te face să gîn-dești expresia cu cele cinci degete pe buze, bolborosind copilărește cinci singure silabe.
Din stînga, din dreapta, de sus, de jos se așteaptă tonul nou, care poate să întîrzieze o viață de timp. Pauză tragică de intelect: epocă de revoluții. Nu știi de unde se iscă și, subit, ce-l sugerează; o lovitură de săcure, o rugăciune, un cîntec de greiere. Dar îndată ce tonul nou a fast auzit, fauna intelectuală, în suferință de originalitate, se năpustește șM adoptă.
Se mai creează încă o glorie și încă un ser¬vilism.
Gîndul amintirilor mi-a fugit întotdeauna cum  a  venit.                                             
\3ă trăiești de două ori un lucru                  j
cu adevărat,
nelrmrnu-Ttrezește în realitatea demnetămai bun. Nici atunci cînd l-ai trăit n-ai știut că-l trăiești. Cîtă vreme l-ai parcurs în fragmente, intervalele dintre minute s-au compus cu el arbitrar, și mai tîrziu reconstituirea e falsă, căci i-ai adăogat, fără să vrei, o nouă subiec-tivitate. Cel care gîndește un act al lui, petre-
190
191
cut cu treizeci de ani mai înainte, îl difor¬mează cu drep cuvînt. Era mai exact în tim¬pul lui decît în iorma evoluată? Ambele tinv ;' puri, de realitate și de aducere-aminte, sânt două aspecte ale unui act trăit inconiplect și reprodus parțial. Dacă ai prins din el o aromă, singură emoția parfumului poate să fie adu¬nata. Ce a rămas din amintire? Nimic. Trebuie neapărat sâ fie amintirea decalcul fidel al unui eveniment?
O carte de amintiri se definește de rînd pe criteriul istoric: însemnarea de-a-ndaratele pe calendar a zilelor petrecute, notate, poate, și într-un „jurnal". Nici jurnalul nu e real, nici criteriul ■— și nici însemnarea; și cît vezi din realitate e inexact, realitatea fiind mai mare decît momentul, și, în definitiv, indiferentă.
X colecție de fotograf ii \ pp sărite e un teanc de realități afirmate în tot cuprinsul tehnic al obiectivitătii și al criteriului istoric. Nici viața unui singur element din complexul omenesc, a figurii aparent invariabilă și fixă, nu e mai norocoasă în ceea ce privește amintirea și sta¬bilitatea.
Te uiți uneori la fotografiile tale. A trebuit să-ți faci: civilizația se rabdă cu carnet de identitate. Ai vreo sută — și nici una nu sea¬mănă, nici cu originalul nici cu nici una din toate celelalte. Cînd ne lipsește un subiect de ilaritate acasă, deschidem albumul familiei, ca-
192
zierul nostru grotesc, și pe cînd varietatea co-jjucă a expresiei ne excită rîsul, ne întris¬tează contradicția fundamentală. Ești de cîte-va ori tatăl, unchiul și moșul tău propriu, jnai tînăr decît nepotul, și evoci toată antro¬pologia. Lumina ochilor vine de la altcineva, surîsul e străin. O strîmbătură profană te înrudește cu cine nu vrei.
In ceasul ei fotografia atesta originalul. Ve¬ridic în secunda obiectivului deschis, și valabil o zi sau două, portretul se descompune, mu¬rind în fiecare fotografie o dată.
Omul viu scapă și actelor, ca fotografiilor lui. Cum lai recăpăta după zeci de ani cu condeiul?
Dar care e omul viu și adevărat? Cel silit să se trăiască, sau cel care fuge necontenit de sine în sute și mii de fantome transparente, schimbîndu-și umbra necontenit? E și el, în carne și oase, o ipoteză, și ipotezele se expe¬rimentează, ca și certitudinile, pe de lături. Nu ești adevărat nici cînd ești adevărat.
N Amintirile jSînt de considerat în scris: ver-bale, devin1 anecdote. Amintirile se Rreferă din copilărie. Maturitatea e pentru „memorii", cu fotoliu, cu ghiozdan: evocă diplome, grade, statui și cimitire. E titlul rezervat omului po¬litic, șefului de partid, generalului pensionar. Memoriile rectifică timpul și evenimentele an¬tipatice.  Lungite cu  o silabă,  „memoriile"  se
13 — Ars poetica
193
îndulcesc pînă la „memorial", cuvînt roman¬tic și funebru, cu tendințe de Panteon și Ate¬neu. Din fundul unei amfore goale se ridică un fum subțire violet și o bătaie de tobă. După dric, pășește un cal singuratec în doliu de cioclu. A îmbătrînit și calul mascat, că¬lărit în adolescență.
Atît în copie cît și în original, nu m-am surprins, în ce mă privește, că m-aș fi iubit prea mult. N-aș putea spune că m-am detestat cu o formulă integrală. Sentimentul nu mă urăște propriu-zis și nu pare scârbit de actele mele: el a refuzat numai să se expuie.
"" Să te spovedești, cui te-ai spovedit? Citito¬rului? Scriitorul e propriul lui saltimbanc. Cel
"puțin să fii onest, îți zici, să nu minți, să nu amăgești, preocupat™ sa"" stupefiezi. Dar poți, cinstit, să fii cinstit?
YExistă o curiozitate maladivă și degenerată fixată  asupra  scriitorului  care s-a  ridicat  cu un lat de palmă peste epoca lui. Ea se satis-' face uitîndu-se pe gaura cheii./
O viață e un trecut de scutece întinse pe o frînghie, care poate să fie ridicată mai sus ori lăsată mai jos, cu o prăjină, mai oblică sau mai verticală\Omul se povestește pe sine falsJ E sugestiv la judecătorie spectacolul constant al neputinții împricinatului, să relateze adevă¬rul și fapta, dacă adevărul e numai fapta con¬statată, însuși bolnavul pe care-l doare într-un
194
ioc precis, descrie medicului o durere de ală¬turi sau de dincolo de sfera ei. Slnit mințiri adevărate și ale naturii și ale conștiinței.
E de examinat comentariul de pe dinafară.J £1 alege din ce are, înțelesul despre ceea ce ar rămîne. Un comentariu critic, de pildă, e un produs independent, rafinat prin perve-tiri de intelect. Arhivarul ideilor caută avid în coșul de boarfe gogoloaiele de hîrtie, le întinde, le lipește, le raportează unele la al¬tele.                            ,
Pe fiecare om îl slujește un mobilier ele¬mentar, care se încarcă tot, în tărăboanța cu o singură roată piezișe a vieții. Nu te mul¬țumește să treci măcar peste mobilier. Ai vrea să știi cum a fost distribuit în apartamentul scriitorului și întrueît un scaun fără fund ori în trei picioare a contribuit la o atitudine sau a suportat-o. Dinaintea unei fructificări ex¬cepționale a sâmburelui comun, comentatorul mirat caută bălegarul. Opera singură nu-i e de ajuns: poate să pară îngerească. Nefiind primită ideea spontaneității, ivirea oamenilor fără ascendență și placentă vizibilă strică o convenție, contrariază un principiu. Lipsind sensul unei dimensiuni, ești împins -să te ții iritat după mistere cu sfoara, cu balanța, cu decilitirul; cu o inteligență comparativă, de raporturi. Trebuie căutat dincoace și dincolo de lucrul realizat, jur împrejur și dedesubt. Metoda Bertillon și spiritul detectiv au in¬trat în literatură, miezul intrensec fiind deri-
195
vat în patologie și delir. Trebuiesc petice și zdrențe, pilituri și urme digitale. Tendința sporește monstruos pe măsură cu tipografia. Are măcar comentatorul meritul să-i fie scri¬itorului duhovnic?
Scriitorul suspect de durată e dator să se administreze pentru puritate, în așa fel incit nimeni să nu poată întreprinde după moarte spionajul literar în bagaje.
Din pretențiile de a te explica în niște amin¬tiri se poate admite atît, că viața unuia care și-a răbdat intemperiile neîngenunchiat în rivna de a se concretiza, poate să fie educa¬tivă pentru viața celor mai puțin apți să în¬dure, — dar și asta e o pedagogie pentru repetenți. Nu poate să zboare pasărea fără aripi, și dacă, din zbor, s-a prins în aripa ei un luceafăr, întâmplarea nu se repetă de mai multe ori în spațiul unei literaturi. Răspun¬derea cade în sarcina determinării, și nu a insului determinat. A orbecăi în trecutul ne¬cunoscut nu dă un rezultat despre valoare și-i numai o iluzie de vedere sttrlmbă.
Nevoia de a ști mai mult decît permite ex¬ponentul se traduce în studii, urmate de alte studii, de stive de studii, și nu lipsește din devoțiunea celui ce se martirisează cu ele nici sadica vigilență de a diminua obiectul. Rămîne așadar loc și motiv ca scriitorul să se îngîne și fără plăcere.
„Totuși, nu! Nu voi fi un autor de amin¬tiri". Așa ziceam.
196
 imprejUrările  au  făcut ,să  cunosc  mai  de  * e pe domnul  Qne/a",  care m-a jude-    dintr-un jilț de piele,  două  ceasuri.  Tre-    să încerc un caiet de amintiri, care bine- voi putea să le condensez numai într-
unul singur. Ispitit de literatura povestitoareX V adeseori am refuzat-o din pricina fricii de reJ \ vărsare.  Proza  e  o (ânărfîțB,  și  dacă  mi-am ales de preferință expresia versului,  care re-tează aderențele esTecă sînt pentru rezultate concentrate rotunde, ca piersica și oul. Poezi se dezinteresează  de genealogii și  ramificații, mulțumindu-se cu fructul, care poartă în sine și  vîrfuri  și  rădăcini.
M-am așteptat să fiu, față de inspecțiile psihologie ale domnului Cineva, ceva ca o bucată de teracotă, ca un urcior, ca o stră-chioară, rînduite între bibelouri și zmalțuri, pi marginea bibliotecii, fără nici o răspundere a proprietarului de hîrburi. Oamenii oare tră¬iesc laolaltă, strînși într-o epocă pe o bucată de pămînt, nu se prea deosibesc în afinitățile dintre ei de viețile repartizate pe sute și mii de ani, și întîmplarea te pune cîteodată în si¬tuația descoperirii.
Nu pot să uit o coincidență fortuită, care mi-a arătat cît sînt oamenii de străini unii de alții și cît se ignoră reciproc.
Am rămas, pe vremuri, o noapte într-un că¬tun, înmormîntat în pustietățile de șes ale Ol¬teniei. Silit de neplăcerea că-și pierduseră caii de la căruță potcoavele în nisip, umblam după un adăpost. Călătorisem cîteva ore într-o mare
197
singurătate de ape răsfirate, prin prundișuipi nemărginite. Oprit din cînd în cînd, ca să se adape caii, ascultam imensitatea tăcerii, într-o reproducere românească a momentului pagi¬nii întiia din Biblie: ,.La început era Cuvîntul". Potcoavele se dezlipiseră cîte una, și tovarășii mei de drum, de la oiștea căruței, călcau pă¬turile unui diluviu secat, de-a curmezișul rîu-lui mare, de-a dreptul pe copite și unghii. Tea¬ma noastră, a săteanului cu căruța și a călă¬torului, era de uscatul pietros al șoselei, pînă la care mai aveam de străbătut cîțiva kilometri. O clopotniță ridicîndu-se din zare, ne-am dus într-acolo. Era un sătuc alb, ca o cutie de jucării. începea seara să-l cearnă cu umbră. Am tras la popa. Preotul, un om, poate de vreo optzeci de ani, sărac și mic de stat, m-a culcat într-o cameră de bîrne și lut, cu păreții plini cu cărți, pînă la tavan. Am răsfoit în ele. Erau cărți în mai multe limbi, despre un lucru care, căutat în ceruri, îl găsesc unii în matematici. Părintele învățase limbile singur și biruise știința mistică a cifrei și a cantității.
A doua zi nu mai îmi venea să plec.
Problemă de contemporaneitate: cum se în¬tocmește un om, fără să prindă timpul de veste. pe o margine de hotar.
Domnul Cineva mă cunoștea mai mult decît as fi crezut.
Cartea provoacă aprecieri nevă-ute, pe care răsoîntiile și evemtimentele sînt neputincioase să le înceapă. Poți face sindrofie cu semenii care  au  trăit  acum  cîteva  mii  de  ani  și  cu
cei din zilele tale, aruncați în cine știe ce de-\
părtări.  Scrisul, jnășcocitdexiamprii  na  o  7»    A 1  mislire diîT"nou a lumii, are-o putere egalJLr"  ■' dregea eX'Primatâîn (jeneză. Nu mă pot mîndri -t-sei iu și Tnă sfiliscca de o îndrăzneală. Cu nosc în toată țara, de zeci de ani, oameni pe care nu i-am văzut și nu-i voi vadea niciodată. Mi-au scris  după ce m-au citit și  am rămas cu ei în ceea ce se cheamă, cu un cuvînt mi¬nor, corespondență.  Nici  nu e nevoie  de  mai mult. Contactul cu întinderile nevăzute dă im¬presia vîrfurilor de aripi ce se ating din zbo¬ruri  contrarii.  Și,  oamenii  pierd,  cînd se  cu¬nosc  și peste  scris,  dominați  de fizicul  brut. Cantea săvîrșește o taină de!icată,..sL de câte ii-"l]TrTmît    căpătat la ciți
ip]
încurcat.
 (Jartea ajunge și acolo unde nu se ridică nici  nu coboară niciodată fapta politică; mai ales cartea literară, și pe cît miră înălțimile atinse, pe-atît satisfac distanța și profunzimea pînă la care pătrunde.      ,
M-au emoționat tot felul de cazuri, și n-aș putea să deosibesc pe cel mai caracteristic din toate. Fabula merge de ]a marele demnitar pînă  la cizmarul dintr-o mahala, de la vânzătorul din negustoria de vopsele pînă la cotiga împinsă cu brațele, a unui precupeț ambulant. Am gă¬sit pe cititorul de literatură lîngă sacul cu fa¬sole și movila de cartofi. Meserii depărtate de intelectualitatea cărturarului bănuit om-de-gust, simțitor de ponderi subtile, se apropie de  cartea frumoasă. Șovăind cîteva luni. am izbu-
198
199
tit odată să mă prezint guvernatorului unei instituții de finanțe, de care aveam o veche nevoie pentru organizarea unui sistem de plăți de datorii. Cu o repulsie înnăscută, de țăran, pentru autorități, ca să ajung să pui piciorul pe scara mare a trebuit să lupt și să mă bi-ruiesc. Am intrat într-un biurou vast cît o gară și înalt cît o biserică. Călcam pe covoare profunde, urzite ca din resorturi tăcute, cău-tînd cu ochii personajul invizibil care mă pri¬mise. M-am oprit așteptînd la ușe. Intre păreții încărcați cu tablouri, am zărit mișcîndu-se ceva, ca un păianjen strîns ghemotoc, în mij¬locul acestei catedrale. Un domn mic, greu per¬ceptibil, s-a desfăcut din mijlocul depărtat al încăperii, de la o masă, și a venit la mine cu mîinile întinse: guvernatorul. In loc de „bună-ziua" și de „mulțumim dumitale", mi-a recitat versuri de ale vizitatorului. Era neverosimil. Știa pe dinafară tot ce uitase autorul, prins la strîmtoare cu un titlu sau cu un vers pierdut și neputînd să dea, ca de un scriitor necitit, nici o referință.
Cizmarul sja revelat la o păreche de căpușe. Mă duceam întîia oară în camera lui, atelier. dormitor și bucătărie. Pe o poliță de calapoade erau rînduite cărțile clientului întîmplător: eram autorul lui preferat. Făcînd greșeala să-i spui cum mă cheamă, ca să știe unde să-mi trimită încălțămintea reparată, cizmarul a încercat o dezamăgire. Mă credea înalt, subțiratec, veni¬nos și cu barbă. M-a crezut poate și mai inte¬ligent. Fără să fi bănuit i-am stricat o zi, căci
sculat din scaunul lui triped, uns pe nădragi cu pap, ca un dos de afiș dezlipit, el se uita la mine halucinat. Eu îi vorbeam despre picioare, si el nu-și muta ochii din capul meu, parcă obligat să ia măsuri pentru o aureolă de box-calf.
In cartea căreia însemnările acestea îi vor servi, poate, de prefață, o să vie vorba de un mare șef de industrii. Hrănit cu cît roade un iepure, îmbrăcat mai ieftin decît cel din urmă lucrător al lui, întotdeauna dus pe gînduri și întristat, în adunările numeroaselor lui între¬prinderi el participă la dezbateri distrat: cu o carte de versuri pe genunchi . ..
Ce fenomen le naște și le face să dureze per¬sonalitățile excepționale la toate excepțiile în-chipuite? E un greș al fante iilor naturii, o împlinire de splendoare germinativă a vieții? Orișicum, un lucru pare adevărat, că realitățile românești, așa cum sînt, au putut să dea ființă unor oameni cu mai mult labirint decît chiar, adeseori, omenirile de întîietate convențională. 'Germenul e substanțial.
1
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum