AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica VII

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica VII

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:37 am

Code:
— Apuca-te și scrie-ți viața, mi-a spus dom¬nul Cineva. Dumneata ești un om de constrîn-geri și eliminări. Din tot ce-ai scris ai dat afară ceva, ai ascuns, ți-ai interzis ceva și ai reținut puțin. Știu, a fost un stil al expresiei frînte, o discreție voită, o refulare violentă. Dintr-un trunchi ai construit o nuia, cînd clVsăcurea, cînd cu briceagul. I-ai sucit gîtul vieții. Ai si-
200
201
1
lit-o să stea cu nasul în gaura ușii și să bea din aerul mare de afară numai un fior. Te-ai evaporat prin disciplină și severitate. Ți-ai prins îngerul, l-ai frînt, i-ai rupt oasele și l-ai răstignit: el răsuflă numai prin rănile cuielor, din care se curge un sînge viu, fierbinte și chinuit. Ai reticențe. Să nu mai ai reticențe! Dai un ocol îndelungat, ca albina, florilor în care cauți. Du-te de-a dreptul în polen și tăvăleș-te-te în pulberea lui. Te aștept acolo demult: de ce întîrzii? Am citit odată o mărturisire a dumitale: că n-ai avuit nici timp să scrii ce ai fi vrut. Scrie o viață, scrie-ți amintirile și în¬cepe cu amintirile din copilărie. Ai trăit mult și divers, dar crezîndu-le retorice, ți-ai oprit expansiunile la poruncă. Din tot ai rostit o fracție, și pe cea mai rece. Dă-ți, domnule, dru¬mul! Descătușează-te! Sparge-ți lampa, fă ex¬plozie și lasă incendiul să te ia cu el, și să arzi de tot, pînă la stingerea focului de la sine. Prea multă piatră nearsă în cuptorul dumitale rămîne sitei nesimțitor, și orice piatră are într-însa miez de vîlvătaie: sparge-o. Povestește ce vrei și ce nu vrei, și, dacă nu vrei nicidecum să povestești ceva, parcurge diametrul sau tan¬genta.
f'  Oprit așa, în mijlocul unei nebuloze, ca un
" hoț care caută scăpare în refugiul Căii Lactee,
- am rămas întîi obscurat. Nu mă așteptam la o
c execuHe atît de lapidară, într-un moment cînd
 m"ă  interesa cu  totul  altceva  decît  literatura.
202
Făceam o vizită de protocol. Ca să mă pot gîndi, m-am dus acasă, am luat uneltele de grădină, și răscolind pămîntul și tufișurile, as-cultînd vrăbiile din duzi, lăcusta și pițigoiul, a trecut o zi. „Mi se pare că e adevărat ce spune domnul Cineva, mi-am zis. M--am-eli-minat sută la suită din mine, lăsînd să se vadă numai, pătlcică|ur Bmnnezeu. Povestirea di¬rectă mi s-a părut, ca și âcuîn7 „fără eleganță". Dar să scrii o viață este o căutare, și poate că nu e și o regăsire. Aș putea să mai adun de sus în jos tot ce-am aruncat din carul meu cu boi opintiți, atîta cale? Și să mai fac o dată calea înapoi?"
A trebuit întîi să încerc să mă familiarizez cu ideea, să-mi fac scuza că a vorbi despre sine nu e a impune cititorului personaiul tău, ' nu e o grosolănie sau o acțiune trufașă. Tru¬fie nu avea să fie: îmi lipsea de la natură și nu m-am lăudat niciodată nici cu gîndul, ne¬cum cu trîmbița, încredințat că n-am cu ce și mai cu seamă pornit de la natura primitivă să mă subestimez. Dar dacă e vorba de înfă¬țișat lucruri adevărate, nu mă mulțumesc nici ele, nici caricatura lor. A te face singur subiect și a te da singur în vileag ar fi o condiție postumă. La fiece deceniu mi s-a părut că viața nu a fost trăită de-ajuns și că am trăit cu întîrziere. Cînd alții ajungeau la țintă și se odihneau de un efont sfîrșit sau renunțau să mai fie, eu de-abia ridicam traista și mă uitam, din prispă, încotro să apuc.
203
Pînă la treizeci de ani, nu avusesem o prea bună părere despre mine, sau nici nu-mi fă¬ceam o părere, evaziv și tolerant în scrutările mele secrete. Simțeam că dacă aș încerca să mă analizez, temporizînd mereu această operație serioasă, n-aș fi putut obține o notă prea mă¬gulitoare, și evitam să mă transpui în juxtă pe mine însumi, ca o traducere într-o limbă in-complect învățată cu aceea ce puteam să bă¬nuiesc a fi textul original. Concesiile ce-mi acordam și o supraveghere prea politicoasă a faptelor mele mă cam rușinau, dar trecîndu-mi-le milostiv cu vederea, mă lăsam dus de împotriviri. Meticuloasa mea trebuință de or¬ii dine, înnăscută, s-a mărginit la realizări de ma-o terialitate, amînînd fără termen conformarea morală la un criteriu totuși continuu prezent și continuu evadat, destul de vexat de o amî-nare infinită.
Pesemne că e destul să vrei hotărît un lucru chiar dezagreabil, pentru ca o evoluție să se petreacă. In voința să ascult, făcusem o bucată de drum, și noul decor în care intram nu mi-a displăcut.
—  Ajunge să te gîndești, vorbeam în patru ochi cu mine. Nu e nevoie numaidecît să crezi.  Dacă făceai așa niai demult nu ți-ar fi trecut  sterile atîtea lucruri pe dinainte. Știi că de mai  multe ori te-ai încăpățînat să te masori și cu  lucrurile ce ți-erau urîte, și nu se poate spune că n-ai izbutit.
—  E adevărat, îmi răspundeam.
204
. Nu ți-au prea plăcut  deocamdată:  te-ai
obișnuit. Odată, ai vrut să citești o gramatică latină groasă, pe nerăsuflate, ca un roman... Și, vai de capul tău, ai citit-o ...
.—■ Intenția era bună. Numai punctul de ve¬dere a fost fals. Copenhaga mă gîndeam că a putut să ajungă să refacă din porțelan și email toata zoologia, redusă la o scară de giuvaere, și un profesor ca Madwig să nu poată el reor¬ganiza limba sudului roman, făcînd veverițe și căprioare sintactice? M-am așteptat la formule și reguli inedite, sintetice... O nerozie: textul trebuia muncit, ca orice cod al unei limbi, pe manuscrise ... Am stăruit: tot m-am ales cu ceva, cu o decepție definitivă.
—  Aveai o idee fixă. Vreai să vorbești lati¬nește cu Jean-Pierre, curelarul din Vevey.      ,
—  Orice om are o idee bună și fixă, răs-l pund, care arată incapacitatea iui de liberta¬te... Acum idee fixă devine obligația să scrkn * o viață. Ai văzut că amintirile încep să vie?
La urma urmelor, sînt mai puțin responsabil pentru amintiri decît de o inițiativă personală: am un complice. Dacă dau greș, o sâ-l iau deo¬parte: „Ai văzut? Mai bine nu te ascultam". Și domnul Cineva o să-mi răspundă: „Nu ai știut să te achiți de datorie". Dificultatea e prin urmare triplă, și trebuie înainte de toate .să mulțumesc pe domnul Cineva. Dar deter-' minarea fiind exterioară, nu-i lipsește conștiin-
205
ței motivul de scuză, și tot se împărtășește vina cu domnul Cineva.
Iată de ce înjgheb prezenta prefață. E ne¬voie să pipăi cu vîrful, mai înainte de a pune  toată ciubota pe teren.
' în sfârșit, constat că sna modificat și jude¬cata: a trebuit numai o intervenție. Tirizia de jos s-a ridicat la o atingere cu degetul arătă¬tor: de ce puțin lucru atârnă, ca să se schimbe, o anumită poziție fixată de patruzeci de ani! Omul nociv sau favorabil apare, și totul apucă pe alături... Lucrul indiferent te captează, și ce te-a înspăimântat începe să te bucure. A-proape cămi vine să cred că ideea mi-a apar¬ținut și că domnul Cineva n-a fost amestecat în actul meu cîtuși de puțin. Ai trăit un ade¬văr personal și ți sa mutat constelația la dia- metrul opus. Mai e valabilă o convingere dacă ești in stare să te convertești atît de repede la alta?
De ce m-am tot mirat de transformările atri¬buite insuficiențelor personale și foame de pu¬tere, a cîte unui pneten, sculat din berăria unde ciocneam o halbă cu el și așezat, de-a dreptul pe un fotoliu "de ministru? A treda zi după jurământul cu joben, el era alt om, la care trebuia să ceri audiență. Fostul camarad era transfigurat, în ansamblul lui, de subal¬terni, de sonerii și telefoane. S-a petrecut în el ceva, care golindu-l de un conținut, l-a îm¬plinit cu altul. A suportat să-i zici Dumnea¬voastră, Domnule Ministru și chiar Excelență. Și după ce a picat din slujbă, a rămas în el
ceva ciștigat, un aer, o iluzie că a fost unul din cei puțini și dreptul de a nu se întrerupe. Rit- mul de colegialitate se isprăvise.
Condeiul s-a substituit însă facultății de a gîndi, pînă la excludere radicală: sînt inca¬pabil să rostesc un gînd dacă niu țin de vîrf un băț de cerneală. Față de scriitorii care lu¬crează un subiect întreg întîi cu capul, și după ce l-au isprăvit mental îl aștern pe hîntie, tre¬buie să fie vorba de un sector de inteligență mai puțin. Mi se pare adeseori, într-adevăr, că sînt cel mai tîmpif'dTntre proști. In ceasurile, zilele și anii de imbecilitate totală socotesc, fără să mă supăr, că toată lumea s-a înșelat, începînd cu mine, care arn cutezat să le arăt similitudinile mele de averi. Cu o excepție. , Dacă fără voie și fără punct de plecare, îmi vine de la sine condeiul între degete, situația se inversează și contrastul e izbitor. Atunci am-impresia că altcineva scrie cu mina mea, și poate să scrie uneori chiar foarte frumos, și din această pricină nu-mi atribui nici un merit, atîta timp cit nu-l înțeleg. Acest altcineva nu mă înșală, am încredere să mă bizui pe el și-l găsesc lîngă mine numai dacă sînt ajutat de condei ca în spiritism. E poate absurd, m-fam obișnuit să n-am orgoliu și nu-mi atri¬bui darurile ce mi se acordă. Politica mea față de atîtea neînțelese taine e de așteptare. Epoci de neputință alternează cu epoci de belșug, seceta se împărechează cu fructificarea, cîte-
200
207
odată monstruoasă. Rămâne să corectez exce¬sele și să le diminuez. îndată ce vreau intens să răstorn o idee în călimară, mi-e cu nepu¬tință, și cu cît vreau mai tare cu atît izbu¬tesc mai slab.
înainte de această introducere am făcut exer¬ciții de aducere-aminte ca să văd, pot sau nu să scriu, din amintiri. Nu e lesne. îmi uitasem trecutul cu o ușurință care face parte din temperament, și nu m-aș putea plînge de această unică facilitate a mea. Am fericita fa¬cultate că uit instantaneu: nici nu se poate po¬ziție mai proastă pentru un om pregătit cu toate tacîmurile să-și scrie amintirile. Cu con¬deiul, exercițiul a fost totuși mai bun deeît fără el. Spațiul s-a populat cu spectrul lucru¬rilor descompuse și mi-am adus aminte o su¬medenie de oameni și de împrejurări, care mu¬riseră pentru mine progresiv. E o înviere, o înviere în dezordine. Șchiopii caută cîrji, ne¬bunii minte, ciungul mădulare. Trebuie să mă prevăd și cu un arsenal de proteze, fără să știu dacă odată cu Iadul meu paradiziac, voi învia și eu din țăndăole mele. Nu bănuiam cît e de întins cimitirul ce zăcea în mine. Mormintele s-au deschis, ca niște cutii de carton din pod, cu beteala și cu luminările stinse, ale foștilor pomi de Crăciun, și mă uit la maimuțoii și în-gerii ce-mi trec prin mînă, cu o uimire cu atît mai vie cu cît pieriseră din perspectiva mea definitiv. Dar înainte de a-i face să joace din
7.
elastice și arcuri, mâ împiedic de mine: trebuie sa scriu. Dificultatea de abia începe.            —
O Povestire care mi-a plăcut neînchipuit de mult e nașterea lui Iisus din Fecioară nenuntită si Dumnezeu. In venirea miraculoasă a fiului pe lume am găsit documentul stării civile li¬terare.                                                       
încă nu m-am obișnuit pînă la vîrsta mea să nu iau foarte în serios actul banal de La ""seri". Adeseori dau de acest verb în ziare, la cfWiica judiciară, la informațiile cu aldine. Re-ferindu-se la autoritatea lui personală, redacto¬rul scoate în relief că ea s-a mai pronunțat asupra unei chestiuni, ce revine, zicînd: „După cum am mai scris" — și el „scrie" neturbu¬rat... Cuvîntul n-are în condeiul care și-l asumă așa, un simplu înțeles grafic, ca în se¬ria lui activă alte verbe, puse să exprime ac¬țiuni materiale: „am dat la rindea", „am stră¬nutat", „am plîns" ... E plin, dimpotrivă, de toate înțelesurile și spațiile evocate, are ade¬văr, demonstrează, clădește, perspectiva e strîn-să în silaba lui. Dacă mă întrebi: „Ce mai faci?", presupui că vrei să știi cît skit de să¬nătos, și răspund: „Bine!" — întrebarea nu mă jignește. Spune, fiindcă te simți obligat să știi cît mă îndeletnicesc cu cea mai delicată dintre absurdități: „Ce mai scrii?", și m-ai mor¬tificat. Cineva obișnuia să mă întrebe, dacă nu-l vedeam ca să-l evit:! „Ce mai compui?".
208
14 — Ars poetica
209
Două lucruri nu-mi intră în cap, linterviul", de care mă feresc cu teroare, și întreoarea "de mai sus. Mulți scriitori o rezolvă anticipat, cu mîna la frunte lîngă pană, pe un fond de bi¬bliotecă. Aș prefera să fiu întrebat cu cît se vinde în piață kilogramul de ceapă.
Există un gen de oameni interogativi. Am primit adeseori chestionare biografice cu nu¬meroase puncte de întrebare. Interogativul vrea să știe și insistă pentru derizoriul autograf. O domnișoară din învățămînt m-a întrebat odi¬nioară ce păreri aș avea despre Gustave Flau-bert, cu o familiaritate față de un scriitor, care exclude părerea personală, stupefiantă. Am în¬trebat-o cine este Flaubert, și, natural, igno¬ranța mi-a fost plătită cu surîsul marelui dis¬preț academic. Dar profesoara a ținut să-și împărtășească părerea ei, afirmînd textual că autorul  Doamnei  Bovary  „scrie  curățel".
„A seri curățel" e o modalitate de a seri, diminutivă și acceptabilă, ca „a fi drăguț". Sînt, într-adevăr, scriitori drăguți, și e un scris dră-ir a seri pur și simplu e ceva cu totul I / grav* peste toate sensurile de vocabular A seri I / 2 e a face din nou și într-altfel tot ce fusese in-|\    discutabil făcut și bine făcut./
fost conștient de excetpfionala întindere și adîncime implicate de acest cuvînt, încă de la sfîrșitul copilăriei, cînd nu-mi puteam da seama ce însemnează a seri și cînd scriam și cuvîntam cu un avînt de cocoș analfabet. Am și publicat. Singura dată, în toată viața, am trimis, la șaisprezece ani, o poezie revistei so-
cialiste Lumea nouă. Fusesem odată dus de co¬legii de școală la Clubul din Strada Doamnei, si-mi plăcuse că puteam intra într-o sală cu oameni mulți, fără bilet. Vorbise un domn foarte elegant, în contrast cu adunarea de gloată zdrențuroasă, George Diamandy, cu jo¬benul pe masă. L-am cunoscut bine, cu mult mai tîrziu,  director al Teatrului  Național.
Trimisesem o poezie, numai ca să concurez Un coleg de bancă, poet consacrat de unanimi¬tatea notei trei în catalogul clasei și care, pur-tînd părul lung și nasturele hainei cusut toc¬mai sus, la gît, își acomodase un cap după domnul Radu Rosetti, care și-l confecționase pe al lui după Franțois Copee, un as, cum se zice azi, al epocii literare de la Paris.
Colegului meu de bancă nu i-a răspuns re¬dacția revistei nimic, și el s-a consolat, afir¬mînd că plicul cu manuscrise, pe care avusese grija să-l ducă „personal", se rătăcise. Spusese întîi „personal", și pe urmă i-a părut rău de acest adaos de prestigiu dezmințit. Mie mi s-a răspuns la rubrica redacției: „Mai știi de unde sare iepurele?". Colegul meu a fost cu atît mai jignit cu cît eu pusesem manuscrisul, față de el,  în  cutia poștei.
Nici n-am urmărit mai mult. El trebuia pe¬depsit pentru că afecta o întîrziere, un amurg sufletesc și un oftat, nepermise în relațiile noastre, o autoritate care-i venea de la repe-țirea de mai multe ori pe rînd a clasei a pa¬tra și de cîteva ori a celei de-a treia. Era tim¬pul unui paralelism curios, într-adevăr, copiii
210
211
de șaisprezece ani fiind colegi de clasă cu oa meni făcuți,  de cîte douăzeci și cinci de ani, cane se bucurau de epitetul acordat ca o dis¬tincție  de către profesorii,  oportun nedelicați. ..măgarii din fund".
E adevărat că de toți acești măgari din fund nu s-a ales nimic. Unul singur a deve¬nit din gardian director de închisoare. Melan¬colic și nesigur, răspunzând la istorie din geo¬grafie și preferind caligrafia chiar gimnasticei, practicată cu asprime de către alți repetenți aleși, el era admiratorul poetului cu haina în¬cheiată la gît. Poetul era supărat numai de o jerpelitură scrofuloasă cu neputință de învelit în guler și cravată, dedesubtul obrazului și al urechii, și care îl silea să se fotografieze nu¬mai din stînga, chinuit ca un om pus să doar¬mă, din pricina ficatului, numai pe partea unde bate inima.
Autorul răspunsului din Lumea nouă l-am descoperit cu treizeci de ani mai tîrziu, în per¬soana lui Ioan Teodorescu, diplomat al unei școli de chimie din Belgia și ajuns directorul-general al unei mari Societăți de Asigurare, prin gazetărie. Aducîndu-și aminte de dure¬rile încercate alături de oamenii politici ai pri¬melor demagogii burgheze dizidente, o fărîmă socialist, o fărîmă intelectual și o fărîmă zia¬rist, complexiunea fragmentară i se rezolvase în hibriditatea unei poziții de ,,liberă cuge¬tare", fosta victorie declarativă a gîndirii „ma¬terialiste".
Ji. cugeta și a gîndficugetare, șLgîndire, cu-I vinte-program și care enunță poa comică de a fi savant, sînt lucruri de gingășie, în afinitate de sfieli și rezerve cu actul: ,.a seri".
(. Scrisul, ca și dragostea, c poezie. Te apro-piTde" idee, ca de fata leneș adormită, pe care nu vrei să o turburi și care nu vrei să se deș¬tepte și să-ți fie rușine. Intri în cuibul unei păsări ascunse. Ți se pare că numai prezența implică o lipsă de bună-cuviință. Ai toate în¬doielile sfîsietoare ale candoarei. Ai umblat după ea, te-ai dosit, te-ai temut si ți-a fost frică, firește, și de ea și de tine. Ideea ți s-a părut de departe frumoasă, dar s-ar fi putut să ai o dezamăgire și să sîngerî de un contrast de mare și complicată suferință. La un felinar, care-și aruncă deodată lumina pe fața întoar¬să, poți să dai subt marginea pălăriei, strîm-bată cu cochetărie, de un ochi de sticlă. Ne-maiputîndu-te retrage, ca să nu brutalizezi ne¬vinovăția, ești monstruos obligat să mergi pînă la capăt, dacă nu dispari ca un mișel. Scrisul și dragostea sînt cu consecințe, te legi față de sine, de răspunderi secrete care privesc de-a dreptul conștiința. Scrisul nueosimplă jucăT riejșitragedmjiJi cuatîtmai grea,"" cifcif
"jljgușîimai mult. Nu iei hîrtiașTcond*eîuT"ara șovăială, si repețirea actului nu-ți tocesite sen sibilitatea. Scriu de patruzeci și șapte de ani. și nici azi nu stiu cum se începe o pagină, duoă ce am scris zeci de mii, fără să știu nici pe acelea cum le-am scris, și am rămas debutant în perpetuitate, iritat de suficiența arogantă și
212
213
de atitudinea de omnipojignja majorității con¬fraților mei. Mai mult: nu știu cum să scriu (, frază.
Și, ca dragostea, și scrisul are prostituția lui
Mi-e greu să mă gîndesc să scriu, și mi-n mai ușor să scriu decît să mă decid. Am in¬trat în viața expresiei cu zăticnire și cu certi¬tudinea că scrisul e mai mult și altceva decît a pune condeiul pe vîrf și a-l lăsa să colinde hîrtia semănînd-o cu muște. Această religiozi¬tate a sentimentului poate că ține de o însușire de refracție sau de un strabism a ceea ce ar fi spiritul meu. N-aș putea să definesc, dar opre¬liștea e permanentă.
Impresia că scrii de la început pe material scump, pe aramă, și că nu trebuie să-l strici, dar că trebuie mai mult să muști din el pre¬cis decît să-l zgîrii, m-a împiedecat de la în¬mulțire și spumă și nu m-a lăsat să-mi fac o sculă dintr-o stare pe care o presupuneam de har. Dacă aș fi putut micșora însemnătatea scrisului, aș fi fost în stare să dovedesc fără greutate șase cărți pe an. Pana nu se mai oprește dacă pleacă la drum, dar nu pornește de bună-voie. Rămîne în loc, lovită de parali¬zia scrupulului nevăzut, opus înfometării de spațiu.
Mă ofensează la autori lipsa ținutei, ușurința că-și iau activitatea de orișiunde și că se mă¬soară cu orișicine, sărind peste piedici fără să le doboare, parcurgînd arena cu dexteritatea paiaței și făcînd la fiecare înconjur un com¬pliment. MăofenșeazjLșJL volumele prea gnj§se.
Recompensa le revine scriitorilor de la mă¬gulire, de la opinia agonisită de la alții, de la mulțumirea așteptată de mîndrie, de la un fel de a fi. egal cu o modalitate intimă a lipsei de caracter. Inlăuntrul lor cel adevărat, des¬coperit fa-a voie în calamitate, ei se vădesc săraci, provizorii și caduci. îmi place gladiato¬rul care nu primește aplauzele cu slugărnicie.
Am incapacități agresive îrftpotriva conso¬lărilor artificiale. Dacă-mi știu lucru ieșit din mîinile mele prost, pentru motive cunoscute mie, nici o laudă nu mă poate împlini, după cum nici injuria lucrului definit nu mă știr¬bește. Reputația unui autor cu nume e înjghe¬bată, în general, pe centimetrul unei diferențe confuze și pe un compromis; din ceea ce auto¬rul a fost inapt să spuie și din ceea ce citi¬torul, ignorant al operei de inducere în eroare, sinceră sau frauduloasă, îi acordă Dește mă¬sură. Deficitul și golul sînt totuși de față, și germenul e sterp.
Scrisul poate să fie un lucru de superficia¬litate, o bagatelizare. Nu asemenea scris, fără vocație și turburare, mă interesează. E vorba de inspirație și de obiect împachetat. Artistul fără colaborarea inefabilului e lipsit de chin și de îndoială. Producția lui cinică *e funda¬mental vulgară.
Nu mi-am explicat multă vreme de ce-mi preferă gustul, unei icoane catolice semnată chiar de un nume din istoria artelor, o icoană ortodoxă. Anatomia și carnația romană exube¬rantă, exprimă o beatitudine îndopată, pe cînd
215
iconografia noastră exploatează exclusiv con¬venția că dobîndirea cerului e o suferință tor¬turată și fără extaz. Organele neverosimile afirma ascetismul, și contra esteticei pruderiei lucrul urît se înfrumusețează prin subînțeles. Zugravul și argintarul îngrămădesc aurul pe 0 figură scheletică și ursuză și dau un Iisus cu viața exterioară oprită la scîndură și metal.
!
Apoi, și alte 'deficiențe peraoaate-îraDiedicS scrisul. De multe ori redactarea e relativ co¬rectă. O împlinire pe ici, pe colo, mai tîrziu, dă un rezultat relativ bun de tipar, dacă im¬plică tiparul. De obiceijam scris pentru ti¬par, și m-am păzit de teme date, cum e cazul •clTpâgmile HeTă"ța7Scfrir in toate zilele fără această constrângere și adun manuscrise fără scop. Trebuința de a lăsăsa zacă și să se ră- ceașcă e un comandament: la citire, selecția e făcută prin rezistență. Dacă rabzi o primă și o a doua lectură a manuscrisului tău, sforțare mai totdeauna antipatică, și dacă manuscrisul nu ia direcția coșului numaidecît, poate că ai norocul să brodești. Plăcerea meșteșugului ține atît cît durează scrisul — ca visul, frumos nu¬mai în somn. Dacă îți trezești scrisul la lec¬tură, îți dai seama fără greutate, că, luat de condei, ai dormit un vis, la lumina zilei stupid.
Am scris sumedenii de versuri în manuscris, și am tipărit cartea mea de versuri, cea din-tîia, la patruzeci și șapte de ani, cînd trecu¬seră toate momentele de coincidență. Intîrzia-
1
sem asupra orariului meu cu șapte ani, gîndul  statornic fiind că scot o carte, dacă se va putea, la patruzeci de ani — și o singură carte. Nu devenisem profesionist, interzicîndu-mi ca¬tegoric să-mi fac din ce mocnea mai delicat iradiant, o meserie — și adevărata carte a unui artist cred că e una. cu condiția să fie unică ... ]\Tai tîr'îunf trebuit să cedez și să oublic mult rnai mult decît voiam. Neavînd avere părin¬tească, a trebuit să o cîstig, pentru că nu mi s-a împăcat firea cu boema, cu gheata scîlcie, ru mătreața de pe guler, cu cămașa murdară. Din nîn?ă mi-am ales inul si din stofă mo-hairul. Naura mi-a dat un ce°a ce se cheamă standard de viață ridicat, care nu putea să fie alimentat dintr-o profesie de subaltern, si cea dintîi avere adunată, la fizic si la moral, a fost o ireductibilă indeoende-nță. De cîte ori am simțit că o îndatorire plătită mă fac° nu¬măr curent, am părăsit-o, riscînd să mor de foame, însă foarte încredințat în secret de con¬trariu, cum a și fost întodleauna.
Am făcut multe meserii și am trecut prin viitori ca un cîine care le biruie, nreocuoat să scape de înec un singur obiect. Obiectul cîi-nelui meu era . .. condeiul. Mi l-a dus* în gură ani de zile vitejește.
Și, firește, am ținut să întemeiez o bună¬stare dintr-una din meseriile părăsite. îmi tre¬buia o meserie, ca să nu cer penei nici un tra¬fic și să o pot păstra curată, cum cred că a ră¬mas. Niciodată n-am dat greș în ce am început,
217
și succesul că m-ara ținut la suprafață, putea să-mi dea autoritate comercială. Aflîndu-mă câ scriu versuri, cînd voiam să fac o treabă, H terații cu lectură anecdotică îmi aduceau aminte, cu surîsul nerodului ironic, de Balzac tipograf și de Ingres violonist, cunoscînd și două boaibe de franțuzește. Pe de altă parte, bancherii la care nuam adresat de cîrteva ori, nici ei oameni de finanțe și dobîndind din con¬cesiuni politice reputații false de ,,brasseurs d'affaires", erau roși de un demon, frecvent la oamenii mie la sută, al literaturii. Mi s-au re¬fuzat împrumuturile din care puteam să mă stabilesc, pe motivul suspinat cu o sinceritate tristă, că am ,,talent" . . . Talentul te obliga să nu discuți cu contemporanii tăi înavuțiți nu știi cum, dreptul de a trăi confortabil. Pe cî-teva tangente încercate, trebuia să mă elimin singur din viață, ca să plac mai mult. Punctul meu de vedere era să rezist cu orice preț.
Refuzam să vând pe Dumnezeu în flacoane și aveam sentimentul că scrisul profesional duce la o modalitate de înlicăloșire. Cu atît mai puțin aș fi putut accepta soluția ușoară a ban¬ditismului de presă cu un condei căruia, în polemică, începuse să-i crească un colț ascuțit Mi-au displăcut cu deosebire soluțiile ușoare și am socotit o declasare adausul la ușurință al malonestității. Am lăsat pe cei cu poftele dîre și cu vocații mai turburi să agonisească situa¬țiile, cu care n-aș fi avut ce face.
Dar de multe ori redactarea dintr-odată proastă. La citire, a doua zi, ești înspăi-tnîniat. Scos din fire și pișcat în punctul de onoare, bagi în foc și faci a doua redactare, poate că mai bună. Se întîmplă ca tocmai a pa¬tra să capete față. Dar pînă atunci te lași.. . pot să scriu din njouC£yjLdar nu pot să mă copiez.
■""TT 6 mare insuficiență practică pentru un scriitor să nu se copieze: optzeci la sută din succes ține de facultatea catârului. TegoțiJace scriitor cu un sistem dejțiș£ibilețeleorgani-"zat. Cunoaștem un autor oare sicrie o carte de
literatură într-o lună. El n-a scris-o, a lipit-o și a croit-o. El confecționează. Alții fac un vo¬lum în două luni, cu verva robinetului de apă. A seri devine prin „muncă" o posibilitate de a face cărți. Oricine poate să le facă și să fie scriitor. Difuziunea imprimeriei cere copie și răspîndirea științei de carte de lectură, servită de editor: industrie compusă. Pe de altă parte, spiritul critic de nuanță profesională, furnizat de bibliotecă și cartoteci, nici nu se împiedică de problema vocației. Munca o înlocuiește. Un merit de tăbăcar și de firmă se substituie ace¬lei spontaneități, reale sau obținute care dă aromă si substanță cuvîntului cuprins'de frază. Calificative critice, mutate dintr-alte profesii în literatura de ..creație", răsnund la modifi¬carea tinereții de zbor în îrnbătrînirea substan¬ței. Se citeau despre cărți judecăți de această calitate: ,,bine construită". Ion Kalinderu a fost un precursor. Elogiul lui pentru sculptură era
218
219
că „are relief" și pentru o figură că ,,parcă vorbește". Sensurile falsificate treptat prin di-formație profesională ajung să promoveze în literatură merite pe care literatura le ignoră.
 In vacanțele goale dintre clase căpătasem de¬prinderea, pe care am păstrat-o pentru copii, să folosesc lunile de vară cu o treabă manuală. Un astfel de răgaz m-a găsit angajat la un pietrar industrial. Din atelierul lui au ieșit toți îngerii și toate alegoriile și busturile care con-tribuiesc încă și azi la amplificarea grozăviei monumentale în cimitire și piețe. Un lucru m-a dezamăgit: execuția unei statui, tertipurile teh¬nice întrebuințate pentru scoaterea din blocul de piatră a unei figuri.
îmi închipuiam, de bună-credință. că sculpto¬rul taie cu dalta de-a dreptul în material etern. Că fiecare spărtură ruptă de ciocan înaintează pînă la forma dinlăuntru, scoasă la lumină progresiv! E trivial! Figura, modelată în pă-mînt, e strămutată în ipsos pe scheletul unei armături de sîrme și fier. Se obține întîi, pen¬tru fiece parte, tăiată din model ca săpunul și uscată, cîte două tipare, reproducînd în gol interior formele masive. Negativele ca niște coji de nucă erau unse și îmoreunate. Pe o gaură se turna ipsos lichid. Se despărțeau găocile după închegare și apărea copia lucru¬lui modelat. Brațele, capul, picioarele, erau turnate deosebit, și modelul se reîntregea din lipituri între bucăți.
Procedeul, la îndemîna oricărui potcovar, mi s-a  părut  rușinos,  și  artistul  inutil.
Trecerea  din  ipsos  în  piatră era făcută  de
alfe.
Cu un compas încrucișat lucrătorul însemna [.modelul de gips. Protuberantele, excavațiile, toate înălțimile și adînciturile, cu puncte. Ip¬sosul era învăluit în sute de constelații soli¬dare, numerotate, coneretizînd planurile des-crescînde ale unui relief. Era  o contabilitate.
După ce această migăloasă operă de cîrpaci era isprăvită, lingă ipsos era transportată pe vălătuci lespedea de piatră aleasă. Compasul cu patru vîrfuri, ca o pirostrie mobilă, ridica punc¬tele de ipsos și le strămuta pe bloc, reproduse unele după alltele. Dalta ciupea din bloc nive¬lul ce-i trebuia și, încet-încet, se arăta o mo-miie încă diformă, de dimensiunile modelului imitat.
Mi-a căzutde pe ocki o iluzie și un far¬mec. FrumouTlneșteșug imaglna"t7n-avea nici un mister, nici o poezie, și orice lucru lipsit de aceste însușiri decepționează, pentru că se învață.
Tot așa se clădește din materiale analoge și o carte. E o metodă, un complex de șiretlicuri. Viața dîrfdu-ți totul de-a gata, aduni, acumu¬lezi, încleiești, și „opera" e terminată. Mai tre¬buie o semnătură, un editor care o lansează și o critică amicală, ca familia care primește sta¬tuia funebră și recunoaște asemănarea pietrei cu decedatul, după barbișon. Parcă ar avea cra¬vata un defect, dar merge: cheotoarea de la re¬vers e exactă, și jiletca perfectă. Literele de aur, care vor fi spălate de ploaie, ale inscrip-
220
221
țfei, se vor împrospăta la o ediție viitoare, prin suprapunerea unei foițe de bronz peste o urmă de lipici.
V Am pornit în viața confuză cu o certitudine  totuși încă și astăzi intactă: literatura -trebuie, întîi și-ntii și pînă la urmă de tot, să fie ani-mațăde o yjatâjnggoj3sLtă. în .temeliiși contfo-lul acestuTSuW nu poate fi făcut pe îmbîcseala prozei lungVcîecît intermitent, în paginile foar¬te puține ale unei cărți.
Concluzia e simplă. Orice gen de literatură întins e artificial și minte principiul, care cere" întinder¥â2ȚnprirnSneT/"
Tjomn"i Hineva mi-a rdai spus:
— Ai trăit momente multe, ai cunoscut felu¬ri de oameni, ai avut o copilărie. Dă și cîteva tpontretex
Tot cuprinsul frazei e adevărat, dar ceva de care n-aș dori să mai aud e copilăria. O au copiii mei, eu n-am avut o copilărie și m-am răzbunat amplificînd-o pe a lor. Ar trebui su¬primat radical basmul literar al copilăriei feri¬cite. Nu-și datorește sieși un interes copilăria, ci facultății de a minți a celui ce și-ar poves¬ti-o. Scriitorul cu vocație trece înaintea copilă riei lui.
S-ia citat în convorbire un povestitor.
Acela și-a scris o copilărie și nu a putut să-i dea transfigurarea pe care o capătă, de pildă, găina comună în desenul japonez. E o copilărie cu sărituri de garduri și, scrisă' de el,  nu se
deosebește de nici o altă copilărie. Un fapt trăit nu merită să fie povestit fără o echivalență ar-tistică peste isprăvile unui puști. Mai dibaci să noteze după ureche decît să transpuie lucrul viu sau să-l urzească închipuit, copilăria lui scrisă e ca orice copilărie nescrisă și, purtată de condei, nu capătă accent.
Amintirile copilăriei, prin imitația unei po-s ziții care a consacrat fericirile vîrstei, par fru¬moase fără să fie. Copiii trăiesc aproape la fel, suferințele lor și cruzimile sînt aceleași. Este! cea mai amară vîrstă a vieții. N-aș voi să mai fiu o dată copil. Tablourile ei cumplite, de scîrbă, îmi fac odioasă copilăria. Vorbind de, copilăria mea cu sinceritate, ar trebui, dacă aș mai avea concepția de acum patruzeci de ani că oamenii sînit răspunzători, să osîndesc și să execut. Azi,'cînd mi-am schimbat perspectivele, 1 aș batjocori o abjecțiune numai pentru necesi¬tăți de stil, și nu mă mai lasă inima, care îm¬pacă totul și iartă totul, pentru rînduielile con¬sfințite ale lașității, să urmăresc orbește, cum făceam în gînd altădată, omenirea, val-vîrtej, cu granate aruncate indistinct în vălmășagul ei.
Amintirea fiind o mărturie la toate momen¬tele vieții, și pentru că înfățișează pe filmul su¬fletesc gratuit, lucrurile trecute, din trecutul ei se ivește părerea de rău, deviată în consolare, că viața scade. De vreme oe am trăit o împre¬jurare avem satisfacția iluzorie că am biruit-o și că biruim totodată și timpul, care ne ajunge din urmă și ne îneacă. Nefericirea zilei de azi se mîngîie cu nefericirile unui trecut isprăvit.
222
223
.7.
! Omului îi place să se mintă și să fie mințit,    f , mintire decît plăcii de piatră, pe care i-a fost, / și cînd nu-l mai minte nimic și nimeni, se dez  aumele săpat.
n ȚTnjțnrtret bun e fără elogii. E curios că elo-
I' i
i
i
organizează.
Portretele oamenilor pe care i-am cunoscut, ar fi într-adevăr o resursă: cîte un medalion, cu un mărțișor, să se strecoare printre rînduri. Gîndul Domnului Cineva se ducea poate într-altă parte, la oamenii numiți pe nume, precis. Nu m-aș mai încumeta să zgîndăresc un vies¬par. Ori de cîte ori am conturat în trecut o fi¬zionomie anumită, la tristețea că i-am dete¬riorat ceva din echilibrul sufletesc venea să se adauge scandalizarea categoriei, și în orice categorie numeri cunoscuți, pe care nu ții să-i mâhnești. Scriitorul nu trebuie să aibă legă¬turi, el ar trebui să cunoască foarte puțină lume: n-ai cel puțin libertate să alegi.
Un portret, dacă nu esincer, îșj pierde, au-
tenticitatea, injurios, indispune; omagial, pare ințeresătT"Nu poți insulta o canalie pentru că stîrnești toate canaliile, și nu poți fi elogios cu un om de ispravă pentru că ți-ar fi făcut bine — iar pe cei ce ți-au făcut rău nu-i dez¬mierzi. Un prieten din prima tinerețe, fost și șef de guvern, dispunea de o sensibilitate ade¬cuată, refuzând să-și ajute prietenii pentru că erau prieteni și pentru că își închipuia, prin-tr-o deformare a sentimentului fricii, că e cinstit. In schimb, își îndatora adversarii cu slugărnicie. Bilanțul vieții acestui mare neferi¬cit? A dergustat pe toată lumea și n a lăsat o
224
giul nici nu atrage nici nu se scrie lesne de¬cît pentru muzicanți, pictori sau poeți, adică dinaintea unui lucru definitiv conturat. Omul social și politic are silueta fluidă, tremură¬toare și dizolvată, oglindirea lui se prezintă slu¬tă, ca într-un geam cu luciul ponciș. El nu ajunge, improvizat și contradictoriu, să-și ros¬tească o figură fără variante, și schema lui mo¬rală, trăită din aproximație, e inconsistentă. .Pacă te-ai apucat, tonul polemic e cel mai convenabil, fiind cel mai dinamic, și ești dator să te achiți de el frumos. Fără a urmări des¬considerarea publică a modelului, portretistul e inspirat de la o problemă mai subtilă. Silin-du-l. sisejadoiască despre sine, scopul unui atatT e satisfăcut. H ajuți "săîntre în panică treptată, și dacă e rău și dușmănos, insul se lucrează singur, în tăcere, ca un venin, care-și capătă toxicitatea întreagă în filtrări divizate și prin macerație lentă.
Am avut cazuri caracteristice în observație. Descurajare, inapetență la lucru, demoralizare. Pe măsură ce ura sporește, după o vivisecție bine operată, individul se infectează de la sine, și plaga lui, întinsă pe toată fața necicatri ată, dezvelește și scheletul. Uneori, ai operat în treacăt, subt impulsul secundei, și ai și uitat, pentru că niciodată nu te mînă răutatea, ci numai nevoia compensațiilor și a restabilirii, și ani de zile de la data unui portret, te întâlnești
15 — Ars poetica
225
cu un om deslînat, care-și datorește dezagre¬garea unui articol al tău de douăzeci de rin-duri. Ii sugeraseși cîteva ideii care l-au ob¬sedat.
Dealtfel, nici un om nu rezistă unui refec bi¬ne condus, fie cit de beat de sine și de închi¬puit puternic. Acest lucru e valabil, nu nu¬mai pentru cetățenii speriați care nu răspund, dar, lucru ciudat, mai ales pentru scrii/tor și pentru polemiștii cu profesia de polemiști.
Amintirile sînt legate și de mulți oameni care au murit dar care nu intră între acei morți pe care îi numim, „morții noștri", ca să-i respectăm. Multe împrejurări evocate aduc din pămînt leșuri care trebuiesc judecate. Ele au prelungiri și afinități cu locurile comune actuale și cu oamenii lor în viață. Cu atît mai mult ar trebui judecați. Judecata adevărată su¬feră însă de știrbirea prezențelor contimporane — si nu poți facejudecată adevărată, penitru că nu ești liber — libertatea morală fiind mon-"sTfuos condiționată, și eroismul de a te propune victimă pentru admirația cerească fiind un erotism nepractic și brut. Ești obligat față de morți să te porți ca față de reeditările lor în viață. Iată de ce istoria e mincinoasă, ori de cîte ori înfățișează situații și lucruri mai noi de o sută de ani. Pentru cele mai vechi cronicarul nu are documente trăite, și făcînd apel la ima¬ginație și la interpretare, adevărul adevărat se pierde în drum de două ori pe veac. Și viața
tăgăduiește. Avem două opinii sau fețe ale unu-ja si aceiuiașFlucru": unul convențîwrratși scris. si altul.gîndit.
"""pot eu și poate oricine să ia momentul trăit si să și-l aducă aminte cu sentința lui? Nu se poate. Scrisuldin memorie e. orișicum, falși--ficat, și Ipocrizia de azi poruncește retrospectiv "atitudinea din ziua de ieri. '  Tot  ce  putem  cere  unor  amintiri,  care  în sihgura lor materialitate sint fără valoare, este complicitatea condeiului și o trădare redusă.
Dealtfel, nimeni nu preferă un adevăr idiot anei alterări bine intenționate, sperînd cu toate acestea, pentru onestitatea abstractă, că și adevărul poate să figureze într-un text, ca fragmentele inactive dintr-o emulsiune.
Asta a fost o prefață. Mai trebuiesc aminti¬rile  încercate?  Am  o  îndoială.
(Revista Fundațiilor Regale, anul VIII, nr. 12, 1 decembrie 1941, pp. 483—507)
226
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 25
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum