AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica VIII

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica VIII

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:38 am

Code:
JURNALUL
Adeseori cititorul s-a întrebat și a-ntrebat și mai departe care-i rețeta de a seri, de pildă o povestire. Unii din ei, atrași din lumina hîr-tiei, simt că ar avea de spus cîte ceva, dacă sar pricepe să rânduiască într-o pagină cîteva lucruri aninate unele de altele. Câteodată, ci¬tind o carte, ei ar fi avut chiar impresia că ar fi scris-o mai bine decît autorul ei și prinși de o încredere într-înșii, de treizeci de mi¬nute sau poate că de o seară întreagă, se arun¬că pe topul de hîrtie și pe sticla de cerneală. De la primul rînd, pana rebelă se înțepenește și  încrederea  se  descurajează.
Ce-i scrisul ăsta? O taină?
Este poate și taină, dar ceva, cumva, este orișicum. Oamenii foarte inteligenți și instruiți, unii mari oratori, deprinși cu mânuirea vorbelor și a ideilor, n-au putut să treacă nimic pe blestemata de foaie albă — ori dacă au izbutit să acopere pagina cu slove și ai citit-o nu le-ai mai recunoscut nici inteligența, nici erudiția, nici talentul. Din faptul că unii scriu frumos fără să știe și că alții, pregătiți de școli și în¬vățătură, nu ajung să ducă la capăt o frază ca lumea, s-a conchis că scrisul ar fi un talent și că el s-ar fi născînd odată cu omul, ca mi¬reasma cu floarea. Într-adevăr, de ce busu¬iocul are parfumul lui și sarea gustul ei?
228
Scrisul nu-i totdeauna totuși un har, care iu se știe cum vine. Contrariu decît cum s-a Jpus, de multe ori el e și rezultatul unei în-' Cordări de voință și al unei încăpățînări. Nu se face, poate, operă genială numai prin hotă-rîrea de a seri, dar cîte scrieri se pot bucura de asemenea calificativ, variabil de la minte la minte și de la o epocă la alta? Nouăzeci și ceva la sută din tot ce se scrie nu sporește nici su¬fletul nici conștiința deosebit, dar ține loc de ceea ce se poate seri și tipări totdeauna, ca un tutun mai ieftin fumat în locul unei havane. Cititorului deprins cu cartea îi trebuiește lec¬tură și lectura, una din cele mai inocente pa¬timi ale omului, satisface o trebuință. TimDul nu e pierdut în deșert — și din orice lectură, cît de neînsemnată, cititorul tot se folosește cu oarece.
Se poate răspunde cititorului care dorește să scrie, să scrie! Să scrie cum îl taie capul și cum ar face o scrisoare fără timiditatea în¬drăgostitului, înfricoșat de grozăvia hîrtiei. Ca să scrie, trebuie să și citească, însă liniștit și atent, gîndind și cîntărind. De regulă, cei mai mulți cititori sînt tîrîți de curentul povestirii și scapă dm vedere cuvintele și frazele, care fac povestirea: meșteșugul. A citi cu creionul în mînă e un bun procedeu de ucenicie.
Sînt scrii ori care s-au format notînd în re¬zumate tot ce au citit sau traducînd poveștile ușoare, din care înveți cum apuci și duci un subiect pînă la punct. Rămîne de știut dacă
229
fericirea că ajungi scriitor plătește truda cî-torva ani de tortură.
Un procedeu tot atît de recomandat e imita¬ția cărților ce ți-au plăcut. Literaturile mai recente au debutat cu imitarea mai liberă sau mai servilă a scriitorilor latini și greci și au dat cărți durabile, care sint citite și azi, d'e multe ori cu preferință față de scrierile mai noi, imitate, cu voie sau fără voie și ele, după cîte ceva.
Cititorilor noștri le-am recomanda un exer¬cițiu care se pare că ar fi dat roade — trecerea zilnică pe oaiet a întîmplărilor, cît de mărunte, trăite. Cei care înregistrează evenimente devin istoriografi. Jurnalul personal, cum i se spune, e cel mai bun dascăl al cititorului care dorește să scrie. El îl învață, pe inceitul, să se rotun¬jească, să caute și să descopere cuvintele tre¬buincioase, mai bune decît altele, mai puțin corespunzătoare cu gîndul, să mlădieze, fraza, să poată porni și să poată sfîrși o povestire.
Toată greutatea este să știi cum să începi, după ce ai început să știi să continui iar după ce ai continuat, să știi să sfirșești.. .
(Săptămina C.F.R., anul III, nr. 39, 28 fe¬bruarie 1943)
DISCIPLINA
Impresiile, pe măsură cu viața, sunt instruc¬tive și împărtășite. Ele pot să capete un înțeles. Vreau să aduc un omagiu scriitorului cotidian, redactorului care scrie zilnic și încape succesiv într-un spațiu fixat, fără să-l depășească, fără sa fie depășit: înscrierea unei idei într-o frază și a unui complex într-un capitol centimetrat. E o problemă aproape fizică: intercalarea exac¬tă a unui balon, care ?e umflă mereu, de la sine și dă pe dinafară, într-o cutie cub cu la¬turile imobile. Rotundul nu trebuie să spo¬rească nici să se dezumfle și trebuie făcut pă¬trat.
Mi s-a dat la ziar un spațiu de 40 de rîn¬duri și rîndul de 60 de slove: costum invaria¬bil pe toate zilele și calibrele de subiect. Tre¬buie îmbrăcată cu el orice corpolență, și piti¬cul, ca să nu caia hainele de pe el, și uriașul, ca să-l cuprindă exact pantalonii și vesita — decent.
M-am dezobișnuit... N-am mai f ăcu,t această interesantă croitorie de 25 de ani, cînd ajun¬sesem la facilitate, Tioografului îi lipseau 15 rînduri: i le făceam. Asta era condiția lui, la care se adăoga și condiția redactorului, să nu zic banale și indiferente Nu e atît de necesar să scrii frumos cît e să nu fii incolor. Altă dată, cerea tipograful să i se taie 15 rînduri. Opera-
231
ția era mai grea,  era  ca o emasculare,  și Se descumpănea balanța. I le tăiai.
Am uitat de tot și nu mai știu cum se poate umbla în ghete strimte și în corset pînă la gît Călcam desculț, mai larg, mai deșelat, mai strîns, mai repede sau mai încet, după teren si cum veneau, valea sau dealul. Nu mai știu să scobesc, să bag un clin, să răscroiesc. Gîndul fuge mereu din condei ea o ață din ac.
Articolul de ziar, cu împărțeala paginii pre¬cisă, e un mobilier, care trebuie să intre neapă¬rat într-o anumită odaie. Nu merge mașina de gătit în camera de dormit nici perdeaua de catifea în bucătărie, și un covor de 20 de metri pătrați nu-l poți vîrî într-o încăpere de 12, nici invers, cînd scîndurile rămîn goale și se văd arsurile dușumelei.
In loc de 40 de rînduri, mi-au ieșit 70: prea multe — sau 28: prea puține. A doua zi, mi-au ) ieșit 50. A treia, m-am apropiat, la 45 ... Din ștofa textului nu trebuie pierdut nici un rînd prin eliminare. Scădeam: rămînea o gaură. Mu¬tam gaura mai sus: ieșeau două găuri în loc de una și gaura mînca textul și ajungeam la de¬finiția  covrigului:  nimic  înconjurat  de  ceva.
După 45 de ani de meserie a întinderii și a cîrpelii sînt iarăși debutant. Mi se pare că se¬cretul ca să-ți rămînă condeiul tînăr, e să de¬butezi toată viața și în toate zilele. Te școlă¬rești, r,I de la catedră te întorci în clasa întîia primară: b, o: bo; b, i: bi; două ori zece: două¬zeci. Exercițiu de elasticitate, gimnastică de ce¬lulă.
232
Apucă-te de numărat, ca să intre ce vrei spui într-o fărîmă de litră de plumb: două, îtru. șase, opt, din două-n două. Nu te mai 3ți da peste cap pe cîmpia întreagă într-un rcoridor îngust trebuie să joci tot atletismul, jyfai puțin ca un coridor, o baracă de sentinelă. Ori cu sabia scoasă, ori cu ea în teacă, ori chir¬cit de frig la fund, încălzindu-te la o țigare și la un chibrit. Și te reobișîiuiești. . .
Din foile de experiență am scos de cîteva ori cîte un rînd. Scrisul e o împletitură pe ochiuri: ai tras un fir si se deșiră ciorapul. Invață-te să faci nodul pe dedesubt, să nu se bage de sea¬mă, în patru zile, am învățat. Morală optimistă: nimic imposibil.
i
(Informația zilei, anul III, nr  461, 12 apri¬lie 1943)
LUCRUL  DRACULUI
Nu e o regulă că trebuie să scrii în ce pri¬vește conținutul într-un fel anumit. Fiecare scriitor de meserie sau nu, fiecare om, scrie în felul lui, după cum vede și înțelege. Zărești în lume sau în capul Dumitale aspectele sau gîn-durile, după propria putință.
Recomandările didactice de compoziție sînt numai materie de examene, de încărcat pro¬gramul: profesorii cu înțelegerea bună le arun¬că la coș, înlocuind principiile, trecute din ma¬nual în manual, ca oțetul din boloboc în sticle, și din profesor mărginit în profesor mărginit, cu lectura. Umbletul se învață sculîndu-se pe talpă, nu așteptînd un manual care să-ți facă teoria ridicării de jos, potrivit cu paralizia. Profesorul inteligent procedează ca medicul in¬teligent, de-a dreptul pe pacient. Și ca în medi¬cină, unde sînt tot atîtea boli cîți bolnavi, scrisul e deosebit pentru fiecare condei, ca tratamentul.
Unul o ia de la început, dacă nu-i și începu¬tul o vorbă de obsesie școlară, altul de pe la mijloc, altul de-a-ndaratele, și totdeauna iese. Oricum s-ar suoi o idee, pînă jos cade în picioare și pleacă. Desigur că uneori se turtește oa o plăcintă și rămîne pe loc, dar de) așa întîmolare nu e răs¬punzătoare ideea, ci scriitorul. El poate să fie. într-adevăr,  plat sau în sus.  Scrisul lui  sare
; Sau zace, și toate încercările îi rămîn ca bali-igile după cireada, late. Te mînjești și pe degete cînd citești.
Alternanțele de contrast sînt numeroase și ele ar putea să devie și obiectul didactic al unui studiu, menit să te învețe nu ce și cum trebuie să faci, dar de ce să te ferești. Pel¬teaua, atît de gustoasă în cofetărie, în scris e odioasă- prezența ei în literatură și proză a fost identificată încă de mult de bunul simț al ci¬titorului, care i-a dat numele vulgar meritat. Unii scriu, vreau să zic, lung și alții scurt. Nu atîrnă de subiect, dar are autor. Unul se în¬tinde și altul se strînge. Unul e sfoară și altul nod. In general e mai lesne lung. Și scoicile fac mai multe bale decît mărgăritare și tot¬deauna scrii mai repede un cearșaf decît o ba¬tistă. Regretatul Dragomirescu a scris de vreo zece mii de ori mai mult ca Pascal și nimeni n-a fost invidios. Unul face foc, altul face fum. Un dascăl, care știe ce vrea, le-ar da celor 50 de candidați, la bacalaureat, din seria lui tema următoare: „Scriți ce-ați vă-nit de acasă pînă la școală, azi, pe o singură pagină de ca¬iet". Dascălul care știe ce vrea ar ffi însă un examinator feroce: tema e prea grea pentru bacalaureat. El ar putea să facă o probă mai concludentă: să adune 50 de scriitori de pro¬fesie, care tipăresc și se scarpină cu o iscăli¬tură mare și cu cel mai gros corp de literă din tipografie, și să-i roage, după o lectură făcută în auz, să scrie o singură pagină cu subiectul citit.
234
235
Unii vor acoperi pagina onorabil, concentrînd ideile, vîrînd ideea în idee, făcînd cuvîntul s§ absoarbă alte douăzeci și prezentînd în pagina o figură deplină, din care nu se mai poate scoate nimic. Cu firele de păr din care altul a întocmit o bidinea molîie și flocoasă, unul ale¬ge, aruncînd firele, o mie la una, o pensulă sprintenă. El reduce la unic. Pădurea, care-i codru numai de la distanță, e, de aproape, o singură frunză repetată. In vegetal, în animal, în mineral, creația cunoaște o singură expresie definitivă: sămînța, cristalul.
Concurenții de rînd vor bălăci pe loc și vor umplea caietul. După zece coli de hîrtie vor mai cere altele. Pe nici o foaie n-au prins ideea, care fuge pe alte foi, mereu reluată și mereu întinsă și mereu inaccesibilă. Scri¬itorul a intrat într-o butie de clei și de cîte ori vrea să iasă din el alunecă înapoi. Scriitorul a diluat un miligram de alabastru în patruzeci de hîrdaie și încă nu l-a topit. Ii trebuie o gîr-lă. Cu apă de gîrlă nu se scrie literatură.
După o vorbă, pe care o iau din gura unui coleg de redacție, e lucrul dracului scrisul.
(Informația zilei, anul III, nr. 491, 19 rmi 1943).
O REȚETA
Un confrate, cu care stăm de vorbă la vitrina unei librării, m-a întrebat:
■— Dragă Coco, cum se face un bilet de-al tău? îl scrii mai repede sau mai încet? Eu cred că e o jucărie. Te sucești de două ori și e gata. Am scris și eu așa ceva și ți-aș mărturisi că nu mi-a prea ieșit: lipsea ceva. Ce dracu lipsea? Eu nu pot să scriu cu conștiința îm¬păcată mai puțin de o testea, cînd mă apuc, și scriu mai lesne decît o singură pagină, un volum. Trebuie să ai o rețetă. Dă-mi-o și mie.
— Bucuros!  am  răspuns.
Confratele știind că aveam într-adevăr cîteva rețete bune, pe care le răspîndem de cîte ori era nevoie, moștenite de la călugări, cum ar fi pentru gălbinare, cozonaci și gîlci, și de la un moș o rețetă de cănirea bărbii, bănuia că mi-a lăsat careva vreo rețetă de scriitor. I-ara spus confratelui că trebuie numai să mi-o aduc aminte și că-i voi trimite secretul biletelor cu unul din papagalii redacției din colivie.. Aveam unul în tunică verde la ușă și cuier.
îți dau rețeta, dragă, cu toată inima și cu dorința să-ți iasă bine și ție. Nici nu se poate ceva mai simplu.
1. — Iei o foaie de hîrtie, un colț de masă, și un creion. Dacă nu ți-e colțul de masă la în-demînă,  iei  din  genunchiul  dumitale  unul  și
237
un scăunel, pe care să stai. Dacă n-ai scăunel, te instalezi turcește, pe jos.
2.  — Aprinzi o țigare sau o lulea. Se pre¬supune că ai. Condiția esențială e tutunul. Re gia dă odată cu mahorcă și ideile. Dacă n-ai ce fuma nu te mai pune să scrii sau scrie alt¬ceva, considerații asupra Premiilor    naționale, ale Academiei — sau fă un curs de hipnotism. De obicei, fără tutun se scrie despre lucrurile pure și despre virtuți.
3.  — Ia-ți un papagal, neapărat. Te înștiin¬țez că fără papagal nu poți nimic seri, în nici o  materie:  el  e salvarea  și  a savanților  ne¬cum a scriitorilor.  A  mers  Bufnița  Minervei cît a mers: acum e în splendoarea lui Papa¬galul, părintele științei și al literaturii.
4.  — O  foarfecă  e  necesară  totdeauna,  la operele  mari  (500  pagini),  indispensabilă,  nu ca să te tai pe tine, ci ca să tai din confrați. Așezi tăieturile de-a-ndaratele ori de la mijloc încoa  și-ncolo    principiul  e  să  te  organize i anapoda, ca să nu se cunoască. Dacă se simte ceva,  poți  fi  acuzat  de  plagiat.  Atât  să  te doară  pe  D-ta:  fă-te că ești surd,  cînd  s-ar face o aluzie în conversație și orb cînd ai ci¬tit-o. Cu două, trei plagiate, nu vei mai ambi¬ționa  să scrii  un  bilet,  căci  te  va  preocupa opera completă, cu care poți ajunge mult mai departe  decît  în  redacția  unui  ziar.  E  mai bine director sau Administrator-delegat.
5.  — Articolul  foarfecă  implică  un  borcai cu cocă de lipit, care contribuie și la sporirea inspirației prin mirosul ei de migdale amare.
238
6. — Cred că nu  mai  lipsește  nimic.
Dar mi se pare că foaia tot albă ți-a rămas, kșa se întîmplă cu foile astea de 10 pe 15 cm: rămîn albe. Crezi că le acoperi numaidecît și cînd colo nu vor să te ajute deloc. Ingratitu¬dinea hîrtiei e cu atit mai mare cu cît forma¬tul e mai mic. Ea nu vrea să colaboreze ca sticla de cerneală dornică și generoasă cu conținutul ei, distribuit pe degete pînă la coate și pînă la nas.
Asta e și deosebirea, colega: unii utilizează cerneala și ceilalți hîrtia.
(Informația zilei, anul III, nr.  510,  7 iu¬nie    1943)
FIERARUL
7
E cu neputință, Coco, să nu răspundem iru teligentului muncitor, care ne-a trimis o scri¬soare atît de frumoasă: „Sînt un biet fierar. Dragi îmi sînt nicovala și ciocanul, că după urma lor trăiesc și încă vreo patru ființe pe lîngă mine dar dragă mi-a fost și cartea lite¬rară".
Dacă am citit de două ori scrisoarea lui, neo¬bișnuit de lungă și cu o destul de aproxima¬tivă ortografie, este că ne-au interesat clarita¬tea și desimea ideilor ei. Tocmai citeam într-c revistă voluminoasă și studiul unui profesor cu veleități de îndrumător și potrivindu-l cu tex¬tul fierarului, a trebuit să-mi dau seama cil i-a luat-o înaintea catedrei ciocanul. Unul vor¬bea din mucava și celălalt din viață. Cită co-jire și mătreață la cel dintîi, față de cîtă exu¬beranță clocotitoare!
Fierarul, căruia o să-i cerem să-ți facă o co¬livie de iarnă, are, Coca, talent. Duce fără șchiopătare, fraza pînă la capăt și suferința și-o mărturisește bine. Nu-i ajunge să sfâr¬șească o carte, două, trei, după ce și-a făcut în atelier datoria lui. îl împinge Naiba, ca și pe noi, ca pe toți cîți rnînjim hîrtia cu semne, să cadă pe gînduri. Căzătorul pe gînduri obiș¬nuit duce paharul, sticla, damigeana, la gură și alungă turburarea. Cîteodată nu-i de ajuns
240
setea gîndului o stinge numai picătura de spirt afurisit a condeiului. Cel puțin o ame¬țește, că de stins de tot e cu neputință. Citito¬rul nostru de la nicovală face și el ca noi, pe un colț de masă, manuscrise — și nu e mul¬țumit. Naiba nu se lasă de om, cu una, cu două, ca să nu fie omul niciodată liniștit. îl întreabă dacă ce a scris el e bun ori e prost si începe altă turburare. De unde să afle el că manuscrisul „merge"? că nu e adică prea prost?
Nu e nici-o școală pentru treaba asta, ne spune lăcătușul, și ar trebui să fie. Unii-l în¬deamnă să scrie nainte dar ce siguranță poate să aibă el că se pricep? Oricum, îndoiala ră-mîne totdeauna mai tare ca mîngîierea. Faceți o școală pentru începători, ne sfătuiește el, că sîntem mulți cu acest cusur, al scrisului după lucru, nici nu bănuiești ce mulți. Scoateți o revistă de sfaturi, citiți mîzgăliturile noastre și spuneți-ne, face să stăruim sau ba? că ne pier¬dem vremea în frământare.
Va să zică, să reîncepem, Coco. Să ne hol¬băm în sute de mii de manuscrise, ca pe vre¬muri, ca să dăm cîte o floare vie la zece care de paie. Iți aduci aminte că doi ani și jumă¬tate am depănat asemenea uscături și că, într-adevăr, am scos din coceni și teancuri vreo 12 fărîme de salcie cu cîte un spic în vîrf de catifea. Nu știu însă dacă răsplata s-a putut legăna în cumpănă cu istovitoarea oboseală. Bucuria nu ne-a fost unică, mărturisesc, dar și decepțiile au venit la rîndul lor. Cei mai buni
16 — Ars poetica
241
s-au pierdut: n-am mai dat de numele lor ni căieri, sfiioși desigur în luptă cu viața. Au bi¬ruit, în schimb, în sectorul lor, cei mai slab înzestrați, aceia care mai tîrziu le-au drămuit chiar dascălilor lumina zilei și i-au împiedi¬cat, galeși, de bună seamă, politicoși, grecește și însuflețiți de amintiri, ca ouăle de Paște rămase din anii trecuți încondeiate frumos pe dinafară. Am spart, odată, din greșeală, unul și m-a năpădit o duhoare că nm leșinat.
Meșteșugul ăsta e singurul, dragă fierăriile, fără meșter și dascăl. N-ai ce învăța, dacă nu te pomenești pe neînvățate. Bucata de cărare, pentru ieșirea din buruieni și bălărie, mai mult pe brînci, trebuie singur să ți-o despici — și pe urmă citești mai mult, scrii mai puțin și te deprinzi să arunci, fără milă de tine. Cînd ai priceput ce trebuie să lepezi ești învățat gata, fără să fii drept vorbind nicio¬dată de tot. începe fiecare și nu isprăvește nici unul și toată lumea o ia neîntrerupt de la început...
Rabdă, rabdă și iar rabdă-
(Informația  zilei,  anul  III,  nr.  513,  10 iunie    1943)
O  ALTA  POETICA
In marea abstinență a scriitorilor noștri de a profesa opiniuni, prea puțini consimt, la zile mari, să dea drumul unui crâmpei de idee, ex¬trem de avar cu silabele și perfect- conștienți că dacă-și deschid buzele nițel asta-i egal cu un eveniment. Pînă la descoperirea unor va¬lori mai concentrate,, cuvîntul e aur și glndul briliant. Opiniunile debază ale scriitorilor sint "evident înlfotHeăuna două, profesia de credință In substanță binecunoscută și atît de sinte¬tică încît nu mai e nevoie de a treia; buna opiniune despre sine — și zic prea puțin: opi-niunea despre sine e excepțional de excelentă. A doua opiniune privește pe colegi. Desigur, ea nu poate să fie decît deTesțăbUăT"""'
Un poet cutare, pe care nu vreau să-l nu¬mesc lipsește și el din presă, arătîndu-se foarte rar la cîte o fereastră a literaturii, de după perdea și printr-o crăpătură din ce în ce mai sus cu un etaj. Ultima dată face semne și idei din pod și de pe acoperiș.
Am avut plăcerea să-l am partener și să-l văd de aproape, cum nu mi se mai intîmplase de mult, la un spectacol de vorbărie și lecturi, în beneficiul Uniunii ziariștilor profesioniști pentru membrii ei de pe front. După ce un director de gazetă, flancat de 2 stenografi și 3 fotografi, care-i prindeau gesturile sublime,
"243
izbutise într-o oră și jumătate de inspirație oratorică să golească sala Ateneului pe trei sferturi, poetul a știut să înveselească audito¬riul posomorit, cît mai rămăsese, cu cîteva figuri agreabile de panoramă, scuzat, se înțe¬lege, de public, că dintre numerele executate a fost omis, din pricini de vîrstă, pimeta echi¬librului pe mîini cu pantofii în aer. îl știai catalogat perfect cobotin și nu bănuiai că ar putea să fie și un sever îndrumător de gene¬rații.
Contactul cu intelectul fără figuri al poetu¬lui, ne-a fost rezervat, ca să zic așa, pentru mai tîrziu, și l-am avut zilele acestea prin mijlocirea unei pagini a doua de ziar. ,Deși vorbește Jadeia£1Poețuljgîndește, descoperă cuețari,ie, ja±imjesțesi cînd le emite rămîi așa. In cîteva cuvinte stă un volum considera¬bil de principii literare și scapără o lume. Ți-ara mai spus, Coco, că jgeniul eintermitent și că tăcerea-i o cutie cu surprize.
Toetul ne-a deitaînuitcă "trebuie să trăiești, să „aîexperîență"", ca să scrii — un mare adevăr inedit. SăHfniăTTT "durat viu o sută de ani și nu-l descopereai. Cum nu te-ai gîndit, ca să i-o iei înainte și să înceapă această dog¬mă esențială de la tine? Mi-e necaz. Iți trecu pe la nas și puse altul mîna pe ea. Va să zică, ești edificat exact: dacă mori nu mai trăiești — nici nu-ți vine să crezi, e lapidar. înțelegi însă care-i tîlcul secret al principiului: lucrurile bune le scrii după ce ai trăit și cu cît ești mai aproaplTcTe" termen cu atît ți-e mai bun scri-
244
ul Și mai legitim. Momentul cel mai . potrivit să scrii cînd îți tremură mîna și limba — -mal ales "după ceai murît7THomentul expe¬rienței personale întregi.
Să nu deduci cumva că e vorba să mun-'cești, să arunci, s-o ieie din nou și tot așa de zeci de ori, pînă ce merge condeiul mai ușor. Nu. Trebuie să trăieși, după actul de naștere,
E o  artă  poetică  și  asta,  pentru  tineretul care te indispune.
(Informația  zilei,  anul  III,  nr.  521,  19 iunie    1943)

avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum