AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica IX

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica IX

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:39 am

Code:
ARTICOLUL
IE
Un gen literar, al căruia merit ii revine în totul presei, silită să dea pe spațiu măsurat fabula unei secunde, poezia unui crîmpei, ro¬manul complet al unui amănunt, e articolul, așa zis. Articolul nu se aseamănă și nu poate fi comparat decît cu el însuși. Condiția lui o cunoștea limbajul popular încă dinainte de a fi realizat: scurt și îndesat: Un articol lung e totdeauna prea lung, chiar interesant în unele privințe: — ghiveci de flori, de dimensiunile unui boloboc. Trebuie urnit cu patru oameni și cal și nu poate fi mutat din fereastră-n fe¬reastră după bătaia luminii.
Un curs util despre cum trebuie scris un articol și-l poate întocmi cititorul pentru uce¬nicia sau edificarea lui, urmărind aceeași temă tratată de mai multe ziare. Nu e rar ca un ziar să souie pe patru coloane ceea ce altul strînge într-o jumătate de una: la unul ideea se face conferință. In patru coloane condeiul izbutește să rămîie în afară de subiect sau l-a diluat pînă ce-și pierde substanța. Nimic nu-i mai susceptibil de pedanterie dezlînată ca un articol croit  pe  o  idee  informă.
Ziarul întreg urmează același tipic: sourt și îndesat, și ăsta e ziarul: o foaie. De la 2 foi în sus, 3,4,5 și cîteodată 12. -iarul încetează să fie gazetă și tinde spre volum. Volumul coti-
246
[an e inutil, neputînd să fie nici ziar nici .arte: el e de singura competință a librăriei, tjl Chioșcul cere cu totul altceva și, desigur, acest ceva implică o particularitate, pe oare nu e de ajuns să fii membru al unei societăți de pre-l să, ca să o ai. Se întîmplă că preferințele pu¬blicului coincid cu principiul, care, iarăși, nu e numai o chestiune de: așa vreau, așa fac. Chestiunea este: să și pot.
La scurt și îndesat, limbajul răspunde cu niare și prost, săgeata și parul, mărgăritarul și clondirul. Articolul e sonetul prozei, cu mai puține reguli fixe ca sonetul dar cu mai multe aderențe și afinități la toate gradele lui de expresie. Se vede clar din lectura ziarelor, pline de articole de consistență mijlocie, că intre articol și umplutură e mai mult decît o diferență și că foaia cere aptitudini. Publicul, pe care zgîrie-brînză îl socotește neghiob, îșidă seama precis dacă zgîrie-brînză e un cretin amplificat și un imbecil sonor, iaca și el o umplutură. Umplutura cultivată e o vomitură atît a bibliotecii cît și a stupidității.
Problema e mai gravă. Aci genul se despică franc în realitatea și imitația ei: inițiativă și I pasivitate. In modul pasiv articolul scris ori bîjbîit se ține după inițiatorul activ, ca o pul¬bere după un cal care aleargă. Cele mai multe articole sînt fătate pe pretextele unui articol activ și se prezintă avortate; fracțiuni de le¬pădătură; și cei mai mulți autori de articole rămîn o viață întreagă clienții moșitului îna¬inte de termen. Nici o tagmă de slugi nu-i mai
247
proastă ca aceea a servilismului intelectual, remarcat mai ales în polemică, unde „răspun-zînd". cum e vorba, te faci interpretul, de ia portar, al Domnului care sună și comandă.
Slugile acestui moment de față literar, ridi-cule și grandilocvente sînt cele mai proaste de totdeauna. Nu știu să înceapă și se pricep de-abia să continue. Ca în toate celea unii se nasc stăpîni și alții slugoi: trecerea dintr-o categorie într-alta e cu neputință, natura pune sigilii definitive, de plumb. Poți cumpăra un pantalon cu dungă și un fund de sticlă la ochi: slugoiul nu înșală nici pe sluga onorabilă, autentică, pusă pe scara de intrare ca să-l dea înapoi.
(Informația  zilei,  anul  III,  nr.  530,  28 iunie 1943)
O  CARTE  DE  DUHOVNICIE
Am citit, o carte, Coco, apărută de aproape o lună de zile și nepomenită nicăieri, ca și [cum ar fi fost publicată într-un singur exem-lar. Una din calitățile ei e că nu seamănă cu 'nimic scris și tipărit la noi și că se deosebește de biblioteca toată ca o majolică.
Cele 200 de pagini, ținute într-un ton egal de acuarelă, foarte greu de păstrat într-o po¬vestire, nu povestește nimic și povestește to¬tul, întro atmosferă de basm și de psalm. Ele trec pe dinaintea avidității de a le par¬curge mai iute, ca un balet de fluturi și pă¬puși, costumate în mantii lungi de mătase moale și coronate cu aur. Lectura începe de fapt la citirea a doua, cînd în stampele deli-cate, ieșite una dintr-alta ca-ntr-un album, se ivesc nuanțele mai bine si o transparență con¬tinuă de irizare de abur.
Povestirea afectează să fie trăită în mitul real, de dincolo de Europa, în tărîmurile gal¬bene, care au dat cunoștinței mai mult ghi¬cite decît experimentate, divinități substanți¬ale și o noțiune de viață, confundată cu ceea ce-i mai nedeslușit în sufletul omului alb, ză¬păcit, în lutta pentru avuție, de victoria bru¬tală și totuși neîntrerupt însetat de un adevăr, de-abia tangent. întîlnit pe un fir de intuiții.
249
E basmul omului înțelept, biruitor prin răb¬dare și liniște, față de tot ce poate lovi sim¬plicitatea lui eroică, dedusă din știință și ju¬decată și nesimțitoare la nici un atentat —. fără să fi urmărit biruința, nici pentru sine nici pentru alții, ascultător, supus, tovarăș onest și stăpîn în felul lui Christ: cine vrea să fie tuturora stăpîn să fie tuturora slugă. (Mi-aș permite să cred, Coco, fără să rîvnesc la exe¬geză, că sensul exact al cuvintelor ,,cine vrea să fie" este cine se întîmiplă să fie).
Un om de rînd ajunge, împărat și rămîne om de rînd. E un chip de a vorbi: împăratul nu e un om de rînd: el știe să cînte, să gîn-dească, știe toate științele, e un artist, un în¬vățat, un plugar; se slujește de luminile cărturarului și de sculele pământului și ale me¬seriilor cu aceeași destoinicie, stăpînită de o stare lăuntrică de smerenie ascetică. La sen-sație corespunzătoare, e vorba de acea du-hovnicie, dispărută poate că pentru totdeauna, dintre noi, caracteristică părinților călugări și mînăstirilor. Diminuând înțelesul cîtorva cu¬vinte și sporindu-l pe al altora, înțelepciunea e întotdeauna înțelepciune, la toate gradele și varietățile de înțelepciune, și comunitățile Ti¬betului au replica lor la chinoviile Sfîntului Munte.
Cartea de care îmi place să-ți vorbesc, dragă Cocd, e generatoare de moral și de ținută, și de o întreagă literatură. In ea se întîlnesc ece mii de ani de triumfuri și decadențe, rezumați
250
Intr-un om. Atît îl doare viața de mult încît
jel nu mai e încercat de suferință, după ce l-u
'apăsat  prietenii,  vrăjmașii,  frații  și  părinții.
E omul de peste Bine și Rău, realizat în carne
și oase și rămas om totuși deplin.
Ar fi de dorit ca povestirea asta să fie în toate mîinile, citită de fiecare. E un model de stil, dar mai ales un model de aristocrație a in¬sului, care trebuie să fie mai înainte de toate bun și resemnat. Volumul e o bijuterie și se asociază în raftul de sus cu Imitația lui Isus, a monahului Toma din Kempen, scrisă pe la 1440. acum 500 de ani.. .
Intr-o prefață la o ediție franceză mai re¬centă, scria monseniorul Benson: „Nu te poți împiedica să vezi în această carte lipsa oricărei aluzii7 la evenimentele care au zdruncinat ome¬nirea în vremea cînd a fost scrisă: se sime în ea pacea schitului și seninătatea unui suflet, care se bucură de toată viața schivniciei lui, fără să ia seama cîtuși de puțin la turburările lumii  din  afară".
Cartea de care ți-am vorbit e scrisă de un român, dragă Coco. Se cheamă „Șun sau Calea Ineturburată, mit mongol" și autorul ei: G. Că-llinescu.
(Informația zilei, anul III, nr. 533,  1 iu¬lie    1943)
CRITICĂ LITERARĂ
Raporturile dintre literatură și critică, altă literatură și uneori mai elegantă și mai puțin fardată ca bătrîna ei mătușă îmbogățită, n-au fost întotdeauna de rude apropiate. Baba s-a plîns că nepoata îi cam fură rochiile de tine¬rețe și că se gătește noaptea cu zorzoanele si bijuteriile-i false, fără să-i respecte măcar în schimb reumatismele și obezitatea.
E adevărat că nici răzbunările nu i-aiu lipsit. Venerabila persoană dispune de harul întine¬ririi, ca în basmele din care trăiește si în mo¬mentul de-a iscăli un testament redevine fe¬cioară si moștenitoarea se pomenește că a ră¬mas mai bătrînă ea.
Jocul durează de-o sumedenie de vreme și probabil că n-are sfîrsit. Un act aproape co¬mic se intercalează în teatrul literaturii, atunci cînd poezia se face critică și critica poezie, substituindu-se una celeilalte. In pictură pei¬sajul se înfățișează ca o cîmpie turtită, cu un car de coceni, la care trage un măgar împăre-cheat cu o capră. Prin adăogarea la critică a poeților care nu sînt poeți si la poezie a criti¬cilor care nu sînt critici, bîlciul dă o larmă de balamuc și nu se mai cunoaște nimic din beția cu țuică sufletească.
Se poate muta imaginea în medicină și exa¬mina raporturile dintre menopauză  și  diaree
252
âteratura trăiește actualmente această medicină  acest raport. Producția e în deluviu și ocaua îăsurilor s-a spart în fund. Se scrie enorm entru și nu se mai scrie despre. Izvoarele lă-Lrțate dau din ele tot felul de beteșuguri și zagazele s-au pitit. Impetuozitatea cacofoniei găsește un dirijor reticent. Unde sînt criticii, domnule? că nu se mai vede nici unul. Adică se mai vedea unul singur, care și el a dispărut și care mai ținea cu literatura vie de un fir de ață.
E ca o plajă în septembrie, după ce au ple¬cat doctorii și clienții, goală, cu localurile în¬chise, cu scaunele grămădite-n șoproane și cu cîțiva servitori, rămași să ambaleze în restu-rante tacîmurile, vesela și fețele de masă în lăzi cu eticheta Fragil. La soarele anemic, în halatele boierilor, mai stau întinși ridicul pe nisip oamenii de serviciu, ca să nu se spuie că n-au fost și ei la Mare. A mai rămas și un fotograf, creator de documente.
Din bărăganul hîrtiei tipărite, imens, au ple¬cat, nu știi unde, la academie, la minister, acasă, unul cîte unul, toți criticii literari. în¬tr-un colț, undeva, cam pe la subsol, mai mișcă unul singur dintr-un condei cu pansament și va¬tă, ca să nu zgîrie penița; mișcă-ncet ca un crab și moale ca un batracian. Nici nu se aude cînd schimbă subiectul și trece de la unul la altul. Era colea și acum e cît colo și nu s-a sim¬țit mai mult ca o umbră frecată de păreți, stră¬mutarea lui dintr-un cuprins în celălalt. Criti¬cii au comenzi,  epoci petrecute și personali-
253
tați, desigur mari însă defuncte. E mai bine fără nici o îndoială, cu morții decît cu cei îrî viață, dar iată că viața dă viermilor putere să iasă și s-au întins balele cam pese tot.
Mă rog, afară din birouri nu se mai găsește nici o picătură de cerneală și pentru asta? Criza e atît de accentuată că regreți și opor¬tuniștii ...
(Informația zilei, anul  III, nr  537, 6 iu¬lie 1943)
BILET
Revistele ți-au refuzat colaborarea pentru că [tiu scrii versuri boierești. Poezia e boierească atunci cind o îmbraci în cîlți de mătase, chiar dacă ai umplut păpușa cu tărîțe. Trebuie să te ferești de motivul crud care-i cel adevărat.
Dumneata, pe aceste timpuri, care au redus atît de mult beneficiile moșierilor, că nu mai pot vinde vagoanele pe subt mină, ca biju¬teriile de aur, fiind cam prea mari și prezen-tînd riscul să le apuce mîna între tampoane, Dumneata vii cu versuri de astea și cu poezie î de asta, de parcă ți-ar fi mers la inimă „Flo¬rile  de  mucigai".
Intro bucată cînți tăierea capului unui co¬coș: de ce n-ai preferat să cânți pe Salomeea, mai la îndemîna intelectului ornat? Ești prea de la noi și prea de pe stradă. Capul Sf. Ioan Botezătorul a devenit o stampă de salon, care admite covoarele, pianul, tango, orchideele și flirtul, și dă șampaniei și o aromă suplimen¬tară.
„Faptul divers" pe care mi-l trimiți în ver¬suri e moartea săracului acasă, dus cu dri¬cul, probabil al primăriei, hodorogindu-i ca¬davrul în coșciug. E din cîteși trei poeziile cea mai bună. Iți atrag atenția că a patra strofă, încotro i s-a dus cu sufletul, ca un pisoi, reali¬zează genul în tot ce are mai delicat:
255
Nu știe nimeni încotro a apucat,
Nici popii care i-au descîntat.
Poate-i aici,
Poate plutește departe,
Pe corăbii de frunze moartei.
Mi se pare că ai fi preferat să zici „Pe luntri de frunze moarte".
Ei bine, tinere camarade, cum vrei să-ți pu¬blice revistele literare asemenea desene, ieșite din convențional? Mie, așa cum mă șui și cum mă vezi, dacă m-ai văzut vreodată, nu-a impu¬tat o Doamnă din lumea bună, foarte inteli¬gentă, de aleasă naștere, cititoare binevoitoare a scriselor mele, de ce utilizez imagini ce tre¬buiau să rămină secrete, ca toate secrețiunile fiziologice, de care totuși lumea bună se preo¬cupă constant, cu medicul, cu eprubeta, cu la¬boratorul, și cuvinte fără circulație, decît la gîlceavă cu farfuriile în cap, în familiile se¬lecte, de la 15 milioane venit în sus. Doamnei i-ar fi plăcut enorm o poemă dacă un parșiv de cuvînt, bălos, nu i-ar fi stricat toată poe¬zia, vorba autorului Constituției, Costică Dis-sescu: Tu m'as gate la poesie ...
Evită să bați și prea departe și prea aproape cu ideea și dozează cuvintele elegant: o lingu¬riță de apă de Colonia cu o linguriță de sirop, amestecate în părți egale fac gustul plăcut, al silabelor unse cu soluție dulce. Și dacă nu poți, nu mai te ține de reviste, strînge-ți ma¬nuscrisele și la timpul potrivit tipărește un vo¬lum.
(Informația zilei, anul III, nr  555, 24 iu¬lie 1943)
256
STILUL INDIRECT
Desigur că înainte de preferințe și definiții, colegul Buffon care a scris atât de frumos (și despre Papagali) are enunțul general cel mai just că „stilul e însuși omul". Adică, scrii cum ești. Marele naturalist francez, nițel cam so¬lemn, nițel cam rigid, în discursul lui de aca¬demician, rostit în 1753, se gîndea, definind stilul, la marea posteritate, pe care, preocupat de admdrație, o numea marmorean, pentru sine, cu dalta, nemurire. Se pare că Buffon nu prea greșea în excelenta-i opinie despre opera pro¬prie, dacă trebuie să ne documentăm, cu el, și , după 200 de ani.
Dar sînt în discursul lui și alte afirmări adevărate, chiar mai bune ca definiția plas¬tică a stilului literar. Zice undeva, oarecum, că scriitorul nu trebuie să se încreadă în pri¬ma lui pornire, principiu valabil întotdeauna și pentru fiecare. Și mai spune că „toate fru¬musețile de intelect ale stilului, toate raportu¬rile dintre ele (dau textului original cea* mai liberă tălmăcire) sînt niște expresii de adevăr tot atît de utile și poate că mai utile decît chiar subiectul tratat.
Buffon anticipase, dezlegînd-o în acelaș timp ce o enunța, problema fondului și a formei, discutată mai tîrziu contradictoriu de un mare
17 — Ars poetica
257
număr de grămătici ai fondului fără formă. Stilul e omul înseamnează pauperisrnul ideii inexpresive, care atârnă de meșter nu de su¬biect.
Aș vrea să-i spui lui Coco, căruia îi place uneori să-i zici și Bebe, că subiectul e de cele mai multe ori un fapt divers, lipsit de interes, dar care poate să fie altoit, pentru ca lucrul vulgar să capete noblețe prin felul cum crește de la nod în sus. între fapt sau om și interpre¬tarea lor, condeiul, căutînd și satisfacții arhi¬tectonice, pune o distanță și un drum trasat cu flori. Subiectul dezgustător e înfășurat cu dra¬peria verbală și dacă durata lui nu devine egală cu nemurirea și cu eternitatea acade¬mică, el poate trăi în loc de un ceas o săp-tămînă, fie și ca un cadavru îmbălsămat. In piramide, hoiturile auguste, după o viață de 30 de ani mai trăiesc și cîte 60 de veacuri intacte.
Stilul indirect începe acolo unde, refuzîmd ca inestetică preciziunea materiei și meschinăria obiectului, le ridică la nivelul liniei de plu¬tire și le generalizează. Nici vorbă, nu poate să fie, Bebe; e numai stil indirect. E stilizare. Ramura bradului e stilizată de-a gata, căci și stilizarea e reducerea întortocherii la geome¬trie. Obiectul trebuie stilizat, ca să fie cel pu¬țin prezentarea lui frumoasă, lucrată ca un vi-trou din petice de cristal plumbuite. Cînd pute subiectul îl pulverizezi cu parfum și condeiul poate să dea atîta parfum, transparență opaci¬tății. In chirurgie stilul indirect se cheamă anestezie.
258
Dacă dintr-un text vrei să faci o ghicitoare, un joc de societate, o „problemă de rezolvat": unde-i dihorul sau vânătorul? — asta te pri¬vește. E ca și cum te scarpini citind o poemă. Căutarea în interiorul desenului poate să fie iritantă, dacă un cititor de gust cedează inte¬resului minor de dezlegător. Eu știu ce te su¬pără, că ai ghicit exact, dar e numai o supă¬rare de galerie. îmi place că te-ai supărat elegant: în realitatea secretă nu ești nemul¬țumit. Nu se poate spune că eleganța ta îm¬pacă și pe alții, care te-ar fi dorit fioros și tri¬vial. Și tu ești poet, Bebe.
Pe războiul de covoare trebuie să dai figu¬rile după fibră și încrucișări.
(Informația zilei, anul III, nr. 541, 10 iu¬lie, 1943).
O VORBA
1
Directorul Fundației regale pentru Literatură și Artă a fost bine inspirat adăugîndu-i Re¬vistei  Fundațiilor  Regale  o  anexă de poezie.
Desigur că poezia e pretutindeni, chiar și în sociologie. Nu e vorba de latența ei continuă în viață ci de expresia ei literară și mai ales de acel compartiment al literaturii, în care cuvîntul e măsurat cu versul și colorat de rimă:
Ce bijou qui ne vaut qu'un sou
sau cum i se spune, alb; ceea ce nu însem¬nează incolor. De multe ori e mai multă poezie într-o pagină de prozator decî în 50 de poe¬me, dar printr-o eroare, probabil de nivel, s-a numit poezie cu deosebire versul și nomencla¬tura s-a conservat căpătând și un plural. De atunci încoace un volum de versuri e de «poe¬zii». Urît, dar nu e nimic de făcut. Cînd un confrate ori o consoră, din ce în ce mai deasă în literatură, te ia de-o parte și-ți spune că vrea să-ți citească o poezie, asta însemnează că are în manuscris o romanță în stihuri, din care poezia poezie poate să fie absentă, ca din-tro soluție de borax.
Revista de față e rezervată pentru poeți, pu¬blicației de bază lipsindu-i tot mai mult spa-
țiul de orchestră pentru îrnpărecheat liră și harpă. Atleții Altairei și Casiopeei și torcătoa¬rele caierului lunii sînt oarecum incomodați și incomozi între două catedre de doctrină sau de considerente din paginile revistei mari. Le trebuia o încăpere a lor, vecină mai repede cu firmamentul decît cu universitatea. O icoană pe un părete e o fărîmă prea mică de altar. Poeții au azi o biserică întreagă. Toate ritu¬rile și eterodoxiile pot să grăiască de acord, in¬diferent de cler și de treaptă, neofiții laolaltă cu preasfințiții.
Poeții făcuți se vor întîlni aci cu poeții în metamorfoză, în camaraderie egală și cu cît orientarea lor va fi mai contradictorie și mai slobodă cu atît cuvîntul va fi mai variat în sensurile lui și limba mai bine slujită. Pro¬gramul acestor Caiete de Poezde rezultă clar: nici o școală literară: numai talente. Desigur, talentele de dimensiuni, variate și ele, așa cum le dă epoca, și sateliții. O publicație trebuie să urmeze topografia inegalităților contimpo¬rane,  fiind  o  ridicare  de  plan,  cu cote date.
Mișcarea literară implică o activitate utilă timpului actual. Fără scriitorii succesivi, mai mari sau mai mici, dar care toți au muncit să acopere petecul de hîrtie cu o frumusețe nouă, limba românească n-ar fi ajuns la încovoierile, ductilitățile, plasticitatea și rafinamenul cu¬noscut, în stare să exprime idei și sentimente, încă acum 50 de ani socotite cu neputință de redat în valahă. Și poate că cea mai concretă contribuție au dat-o poeții.
260
261
Numărul acestora sporit permite selecția mai exactă: evoluția e mai valoroasă. Oamenii prea serioși, de la un anumit venit sau scaun în sus, au luat în derîdere sentința riscată că ro¬mânul se naște poet. E un adevăr: fiecare ți¬nut românesc are în folclorul lui o avuție de poezie, care neajunsă la tipar și ținută minte ori uitată, dar mereu proaspătă, nu e mai pu¬țin onorabilă ca aceea confecționată de cărtu¬rari.
Tinerii poeți, atît cei mai puțin tineri cît și cei dibuitori, timizi ori impertinenți, cu o cheie ascunsă ori cu un șpiraclu dinaintea la¬cătului cu șapte sucituri ce trebuie descuiat, au de aci înainte o certitudine. Orice încerca¬re va fi primită bine și cuviincios, întrucît singur faptul strădaniei de a strînge cuvinte alese pe albul hîrtiei constituie un merit, care nu poate fi ironizat de corpolentele literare infatuate de sine și în genere adipoase.
Băgați însă de seamă, mi-as permite să le spui ultimilor copii turburați de harul reveriei Voi aveți un stilou cu pana de aur autentic (14 carate), un foc electric (200 vați), un birou lustruit, o cameră la etaj, o redingotă, iar co¬laborarea vi se plătește. Băgați de seamă să faceți onoare măcar acestui confort. Unui oa¬recare Eminescu i-a lipsit. Sînteți, nu mă în¬doiesc, dificili, capricioși, complicați: ar dis¬plăcea o singură eventualitate, să fiți orgolioși de crîmpeiul mai gros ori mai mărunt de lite¬ratură izbutit- Forul vanității e inestetic, fu¬dulia, ininteligentă și inumană. Cu cît vă sim-
262
țiți mai tari cu atît înțelegeți la examenul din miezul nopții că sînteți mai provizorii și mai slabi.
Siliți-vă să nu dați de rușine nici pe baciul care a gîndit cu bățul în țărînă Miorița, nici pe meșterii vechi, ai opaițului cu fundul rîn-ced și ai candelei cu feștila groasă. Cântecele, din toate cele mai frumoase, au fost scrise pe întuneric.
(Caiet de poezie, mai, 1946)
DOMNILOR EDITORI,
Continua reeditare a versurilor mele mă con¬sternează. Dacă fac socoteala nenumăratelor e-diții apărute, și ieftine și scumpe, încep să mă decepționez. Deprinderea mea era că un scrii¬tor prea citit nu e bun scriitor. Așa că vă luați toată răspunderea ediției de buzunar (ah!)16 în care, vreau să mă scuz, nu sînt implicat decît prin aceea că, la binevoitoarea Dv. propunere, să o scoateți, nu am leșinat! Omul falsificat prin literatură, și cel mai indiferent față de manuscrisele lui, tot are, zic pe moldovenește. slăbăciuni.
La întrebarea Dvs. dacă ați ales bine din sti¬hurile mele, un rînd de 95 de bucăți, aci cu¬prinse, răspund cu credință că e singurul lor merit, întrucît, din parte-mi nu știu dacă vreo bucată e mai bună decît alta, toate fiind, vă șoptesc la ureche, deopotrivă de prisos . ..
Atît cititorimea cît și critica sînt de părere că poe ia mea a făcut gaură-n cer. Dați-mi voie să mă cam îndoiesc, cu toate că m-am în¬vățat cu lauda, nu e vorba, cît și cu înjură¬tura, ca, vai mie! cu luleaua. Dau cu ea de-a zvîrlita, mă jur să nu mai beau tutun și mă întorc la mahorcă. Poezia, cum i s-a spus cîn-tecului zgîndărit în hîrtia cu peniță, e o stri¬căciune pe toată viața și prin pervertirea lim¬bii amăreala pipei e gustoasă la supt, și stinsă.
La 66 de ani trăiți și la 50 de ani de cob-zărit, care au trecut atît de iute, că dacă nu-mi speria uitarea un critic eminent nici n-aș fi băgat de seamă, dau din unghie și coardă, ca la 16, cu aceeași naivitate de atunci și cu a-ceeași ridiculă rîvnă. Căci, orice pagină ispră¬vită are două vîrste, una de bucurie cît o scrii și alta de necaz, cînd o citești la tipar. Subtilul grăunte de ceață fuge mereu, din slavă în sla¬vă, din stih în stih, din caiet în caiet, cu care te chinui în deșert să-l apuci.
Cam asta e toată poezia, o licărire, un flu¬ture. Te ții după el toată viața, cu o pungă de tifon cu băț. Cîteodată ai avut iluzia că l-ai prins. Te oprești și—1 cauți în fund. Scînteia albă a zburat. E tocmai sus, departe, și după ce ai cutreierat toată grădina și ai căzut de multe ori împiedicat în buruieni, te sui în plop, crezînd c-ai s-o ajungi de acolo.
Poezie, copilărie .. . E singurul câștig adevă¬rat al celui ce în loc de-o treabă ca lumea își [pierde vara căscînd gura după năluci; că nu îmbătrînește .. .
Mărțișor,  6  august  1946
264
„TALENTUL  MEU"
Talentul meu, îmi scrie un confrate străin, felicitat pentru o carte a lui, în sfîrșit apă¬rută, nu e ce pari a crede dumneata. De ce m-aș ascunde și ți-aș părea năzdrăvan? Talen¬tul meu te farmecă, dar talentul meu e o tor¬tură. De la mintea la condeiul meu e un drum de piedici și de prăpăstii, amenințat la fiece cotitură să mă prăbușesc ori să cad în golul fără fund. Mă tîrăsc cînd ca Iov pe coate și pe coaste, mă duc cîmd pe brînci, cînd în cîrji. Suișul e greu și-l sui cu povara mea încet-încet.
Dacă ar fi numai o muncă de suprafață n-aș fi nefericit. Trebuie să ar prin buturugi și să le smulg din locul lor zidit, cu plugul. Cîteodată mă duc pînă-n adîncul pămîntului ca să le scot din el.
Nimic nu-i pentru mine lesnicios. Sînt bles¬temat să stărui acolo unde altul fluieră și trece. Dacă nu stau neclintit, pana, cea mai ușoară dintre scule, îmi ajunge grea ca un bolovan de plumb.
Nu am odihnă, nici sărbătoare. Toate plăce¬rile mie-mi sînt refuzate. Mă gîndesc: otrava mea, și uit lingura în supă, ademenit nu de o idee distinctă, dar tîrît ca de un nor con¬fuz, care mă ia cu el și mă duce. Stau locu¬lui și călătoresc. Carul a rămas pe loc și ro¬țile lui fug înainte.
266
Nu am talent, am o turburare. Cuvîntul îmi vine greu în condei, li șterg de zece ori și tot rtu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare. Sînt bolnav de ceva, bolnav de nedeslușit și dorm neîntrerupt. Un singur lucru le cer oa¬menilor care mă iubesc, să mă lase singur, să nu mă ceară, să nu mă cheme. Că dacă sînt în stare să fac  ceva, nu pot izbuti în vuiet,
' [n ropot și alarmă: îmi trebuie liniștea de la [nceput, aceea în care plutea peste ape cuvîntul. Dumneata crezi că lucrez ca o mașină de ti¬par, că pui hîrtia, învîrtesc de roată și iese scris. Nu, dragul meu! Nu m-am născut în¬zestrat cu facilitățile pe care mi le-aș dori. Ca¬pul mă apasă ca o piatră. Am ajuns la sîmbu-rele țărînii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredelești, și să deschizi o galerie, pas cu pas,
| palmă cu palmă. Tot ce-i de mine: sînt un cu¬ceritor tenace și neînduplecat și numai într-un etern întuneric. Mă lupt de moarte cu ogorul rneu, din care țîșnește rar o vînă de argint; mă duc pînă la ea cu lopata. Cîtă sforțare îmi cere mie, ca nimănuia orice bob de nisip, e de neînchipuit.
Lăsați-mă singur — le spun prietenilor mei — și nu vă supărați. Numai așa -vă place condeiul meu,  pe  care nu trebuie să-l pierd.
(Adevărul, anul LX,  nr. 16.731,  1  decem¬brie 1946
RĂSCRUCEA
întotdeauna scriitorul cotidian e condamnat să fie rău înțeles, dacă in depanarea pe fusul condeiului a unei similitudini de idee, învîr-tește caaerul ca să dea firul, după superstițiile lui, mai frumos. Din lînă nu trebuie să iasă altceva decît ciorapi și tîrligi și cîteodată o flanelă peste cămașe. Cînd tonei mai subțire și mai pui de-a lungul ghemului și cîte un nod decorativ, se strică în priceperea cui nu tre¬buie armoniile andrelei. Nu poți împleti, după regula consacrată, o mănușe nici cu șase an¬drele, nici cu două. Trebuie să scazi ochiurile sau să le adaugi, după obișnuința deprinsă.
întotdeauna, sau am fost cîrtit sau înjurat că n-am nimerit talpa exact pe picior, că ori strîng vîrful prea mult ori lăbărțez călcîiul ori clientul are prea multe bătături. Am încercat să fac, pe tiparele îndătinate și batiste. Lîna nu merge la nas și-l roade, e aspră și supără fasonul mustății — sau lasă, prea moale, să treacă prin ea ce trebuie să rămîie în batistă. Atunci cu degetele mînjite, la un oarecare guturai, omul și le șterge pe ce apucă, pe zid, pe jiletcă sau pe gazetă.
între litera și pana dumitale și cititorul de mai departe se intercalează un tîlmaci, care explică  după  capul  lui  o  frază,  o  reflecție,
268
o tabletă. Meseria lui, pe care eu unul n-aș cuteza să o fac, este să comenteze și să ex¬plice pentru anumite foruri, încredințate că pulsul vieții și temperatura se iau mai sigur de la condei. Condeiul e, pesemne, un termo¬metru și un aparat de tensiune. Mintea inter¬pretului, reglată pe un cadran mobil, e obtuză și sărăcia ei denaturează textul și cugetul scriitorului cotidian.
In toate dictaturile, unde se contabilizează suma ideilor, diferențele și zecimalele de di- naintea virgulei și de după ea, în loc să fie  lăsată slova în voia destinului ei de 15 minute,  am avut de îndurat spiritul de interpretare, din pricină că o idee, judecam eu, nu trebuie să fie otova și proastă. Am învățat din Ars poetica meșteșugul imaginilor complexe, care ferește  pe scriitor să semene cu o bucată de săpun, săpun omogen și invariabil de la un capăt la altul al unui calîp. Scrisul ca să fie gustat și să onoreze tiparul trebuie să fie împănat cu ingrediente de gust și aromă, ca un nougat, ca o ciocolată cu cremă interioară, ca un plum-cake, sau, mai românește, ca un corn cu nuci și mac. însuși rahat-locoumul, dulce prin defi¬niție,  capătă tonalitate agreabilă de -la fistic.
Cineva, cu care vorbeam deunăzi, despre dezgustul de a scrie în zadar, pentru a fi tra¬dus numai anapoda și de-a-ndaratele, îmi spu¬nea că scrisul meu are defectele calităților lui și că nu se prezintă stabil, pe o singură latură, cum ar fi un buletin de Stare Civilă, cu data,
269
cu locul, cu părinții, cu martorii și cu prima¬rul. Obligatoriu opac, el suferă de transparențe Propoziția simplă, legiuită, cu subiect și pr'e dicat, unul lîngă altul se dilată între două puncte peste măsură. Degetarul unui singur deget, cu care trebuie să împungi un singur ac odată, cu o singură gamă și cu o singură ață de o singură culoare nu trebuie să fie încui-cit. Stilul omogen cere să apuci de capătul fi¬rului cusut și dintr-o singură zmucitură, să se desfacă pantalonii în două, să fie evidentă căptușeala, putmdu-se să restabilești invers pantalonul întreg, în sinceritatea tuturor co¬misurilor lui.
Se preferă în scris fermoarul, care închide și deschide dintr-o dată. Croitorul întreabă, cind ia măsura: „In ce parte purtați?" El s-a învățat cu purtarea în stînga. De cum ești deformat de la natură, nu mai este pantalo¬nul.
O să mă resemnez ... După 50 de ani de me¬serie, ori trebuie să mă las și să-mi fac, așa de tîrziu, o altă meserie, ceea ce încerc cu toată diligenta de un timp, o meserie pe care o am fără să o fi profesat continuu și deplin. In citeva zile, mă hotărăsc. O să dau drumul ate¬lierului meu de tipografie care zace înghețat, ruginit și inactiv de 10 ani, într-un colț de odaie, să tipăresc înțelepeiunile altora și să le las prostiile mele, pentru o viață viitoare, cînd voi fi poate mai slobod și mai calificat. Un mormînt, după o viață, inutilă contemporani-
lor, necăjiți să te interpreteze și să-ți dea de fund și să-ți anuleze condeiul, ar putea să fie bine sfătuitor pentru o înviere postumă.
Ori o să mă fac exclusiv liric, declamator și de un optimism obez amestecîindu-mi cerneala cu limonada roz. Și o să mă bucur de o stimă generală, de cofetar literar.
(Adevărul, anul  16,  nr.  16.816,  19  martie 1947)
278
CUM CITIM ȘI ÎNȚELEGEM
Parcă a spus cineva: ferește-mă, Doamne, de interpreți! Desigur nu de aceia de la poarta de hotel, unde interpretul e numele tîlmaciu-lui cu șapcă și se cheamă, între ruinele cla¬sice, și cicerone. Ferește-mă, doamne, de ze¬lul excesiv, de spiritul de analiză prea subtilă și fără adâncime.
Noi ne obișnuiserăm, ăștia care ne-am ales, incapabili de un meșteșug mai practic, cusutul și broderia hîrtiei cu penița, ne obișnuiserăm, cînd lucrul nostru era gata, să ni se spuie dacă e bun sau prost, întrucât ceea ce învățaserăm că privește pe cititor e calitatea, ca la ciorapi. Criteriul era întocmit în bibliotecă pentru toate rezultatele unei opintiri, regulamente, statistici, poezii, articole de ziar, romane, memorii, pe¬tiții .. . E bine spus ori e insuficient și rău ex¬primat. Nu ne opream la idei, la imagini, la potriveli; ne interesa plastic și stilistic: un exa¬men destul de greu de trecut.
Așa e, mi se pare, toată problema scriito¬rului, să izbutească a se concretiza. încolo, ori-cît ar fi de fericite sau de nefericite elucubra¬țiile lui, nu interesează. Cele mai frumoase su¬gestii și sentimente, lichefiate într-un decoct zemos cu mucilagii, nu ajung să mă miște. Poate că și fondul, vorba ceea, merită oareși¬care atenție, dar dacă fondul n-are formă și o
272
formă a lui, strădania e de prisos. Toată mo-îala stă cuprinsă în caietul de caligrafie, com¬pus din 20 de fraze drepte, ronde, și batarde. Ce folos! nu le ține minte nici un copil, ba îi fac nefericitului școlar oroare, din pricina ba¬nalității de expresie inexpresivă.
îndată ce schimbi criteriul și adopți pentru lucrul scris dogma interogativă: „Ce-a voit să spuie scriitorul?" nu mai există literatură. Ea încetează la marginea expresiei. Scrutarea unui text în afară de sensul de corectitudine și de frumusețe a stilului, dă în rătăcire și face dintr-o icoană șlefuită un capac de oală, tre¬cut pe plită de pe o cratiță pe alta. Ce-a vrut să spuie scriitorul, constituie un proces de con¬știință și uneltele noastre morale, în general, n-au atins încă finețea de a se putea introduce într-o intenție fără să o compromită și în¬tr-un suflet fără să-l întineze. Apoi, fiecare iscoditor de texte, îi aplică textului sensibilita¬tea lui, gradul lui de inteligență, întorsătura lui de spirit, virtuțile și perversitățile lui. Sînt zece mii de înțelesuri într-o ediție de zece mii de exemplare, epuizată la zece mii de cumpă¬rători.
Te mai poți descurca, într-un asemenea cri¬teriu, pornit la lectură printr-o lentila acope¬rită cu puncte de întrebare, pe cristal? Se mai poate distinge ceva?
Pe de altă parte nici scriitorului nu i se poate tăgădui dreptul la un perimetru perso¬nal de sensibilitate și inteligență, inegal evi¬dent, comparat cu semenii lui și mai mult sau
18 — Ars poetica
273
mai puțin obscur, după cum ii solicită facultă¬țile pana. Intre Tacit și Rădulescu-Niger sînt mai multe cicluri de ere geologice și ceea ce-i opac în cel dintîi, pentru cei mai mulți citi¬tori, în cel de al doilea e clar ca lumina zilei. Un scriitor concentrat lasă pe dinafară redu¬cerea la același numitor, socotește majoritatea locurilor comune de gîndire știute și înțelese și eliminând notele, numerotările, trimiterile și explicațiile, neconforme cu linia stilului, se bi-zuie pe simțul de cultură generală a cititorilor lui.
(Adevărul, anul 61,  nr.  16991,  18 octom¬brie 1947)
CRESTATURI PE BRAȚUL CONDEIULUI
Atelierul unui scriitor e  obligatoriu să  fie evăzut cu vatră.  Se aruncă-n  el  cel puțin  sferturi din manuscrise. Ce iese  din vă-îie trebuie mistuit în văpaie.
De abia după ce ți s-a tipărit o carte, îți dai seama, dacă nu preferi să te minți, cît e de f proastă.
Nivelul pe care te-ai muncit să-l ajungi, ră-}nîne de obicei dincoace de schimbarea literii scrise în text de plumb. Poți fi mulțumit cu puțin?
Dar, după orice carte rămîne și mîngîiere. Speranța, de la oare nu poți abdica. O carte ditoare, mai bună.
A seri nu e un divertisment. Mucenic, răb-lare, abnegație și multe renunțări.
Datorie. Trebuie să fii cu sineți riguros, se¬ver, exigent și să nu-ți acorzi concesii. O sin¬gură consimțire la banal te-a pierdut. Unui ar-
275
tist, care nu-i un samsar de cuvinte și de ti¬tluri, beneficiul înfumurării și semeția îi sînt interzise.
Dacă nu se industrializa și literatura, unui scriitor i-ar fi fost de ajuns o singură carte pe toată viața, cu condiția să fie concentrată pînă la rocă și cristal.
îndeobște cristalul întîrzie în cuptor, cenușe. Treaba  coșarului  critic  să  deosibeaseă.
Un manuscris te interesează atîta vreme cit îl muncești. Pentru strădanie, nu pentru el și nu pentru tine.
Răspunderea scriitorului nu e ușoară. El răs¬punde față de onoarea limbii, care nu-i a lui. Răspunde mai ales față de vocație, care nici aceea nu-i a lui. E un blestem: cine s-a jucat cu impalpabilul și diafanul, și le ismenește, se descompune.
Trebuie să știi să și displaci, nu numai să faci plăcere. Tot în da și niciodată nu, pros¬tește.
276
Cînd începi să mînjești hîrtia pură, gîndeș-te-te bine ce faci. Te-ai angajat pe viață.
Nu te odihni. Nu adormi. Trebuie să fii nou mereu  și  incandescent.
Nu apune soarele întru trîndăvia ta.
E talent și e simili-talent. Sînt caractere și javre. Faci și tu ce vezi la alții și ești satis¬făcut. Din prostituare reputația ta poate trăi și cîteodată mai bine decît cinstită. Satira spune  că  mai  întotdeauna.
Are și plagiatul nuanțe. Tiparul e binevenit pentru multe merite literare.
Eram odinioară vreo douăzeci de tineri du¬lăi de presă și literatură, cu Ion Slavici la în¬chisoare. El avea vreo 70 de ani și pe cînd junii jucau birlicii și cîte unul trișa sistematic, Slavici scria zece ore pe zi, între flacăra de spirt fierbîndu-și supa de zarzavat, și călimară. Seara, ne citea cîteva din paginile scrise în limba lui, fiecare scriitor avînd un ghiers de-
277
osebit. Mi se pare că asta se cheamă stil, adică sinceritate.
îndrăznește. Lasă-te în voia simplă a gla¬sului tău, ca mierla, ca sticletele, ca rândunica și ca pițigoiul.
Că izbutești sau nu să-ți duci pagina la capăt e ceva. Dar e altceva mai cu seamă că te-ai silit să izbutești indiferent de rezultat.
Un scriitor are noroc. Altuia i se refuză. E ca o făcătură: aci răspundere n-ai.
[Vechi manuscrise]
(Viața  românească,  anul  XI,  nr.  1,  ian,
1958, pp. 20—21).
POEME...
literatura si mai aifls poezia, care e litera¬tură concențrațăjsînțniște cîntece ale inimii pentru mfngîierile oăstreile"tuturora, și cred că datoria esențială a unui scriitor este să mîn-gîie viața cît"mai mult, căci oricît de dulce ar fi ea, sufletul e totdeauna însetat de gingașele nuanțe, ale simțirii -sLgîndirii cîntate.
Popoarele au început să cînte de cînd s-au născut.  Au  cînta-î zdin- miel Le  șl""lîîn
 l""lîîncuvinte. Scriitorii, neavînd alte instrumente decît con¬deiul, pun să cînte cuvintele pe care le aleg cît mai frumoase și cît mai apropiate de dra¬gostea  noastră  de  oameni  și  de popor.
Uneori un scriitor este întrebat cum lu-creazăjii care-i sînt criteriile; âp inspirație. Răs-p'unsul e ca al florilor careînfrumusețează zi¬lele noastre și dau din ele culoarea șCparfumu-rile care seamănă cu inspirația poetică. Poeții facbuchete de cuvinte și parfumul bucEetelor lor este poate talentul. Ca și parfumele unele mai tari și altele mai fine, talentele — nu pu¬tem ef ini niciodată ce este talentul — ating ca clapeTede pian și de orgă o claviatură imen¬să și toate registrele cu putință.
In ce mă privește, regret că trebuie să vor¬besc despre mine, însă cel care vorbește sînt eu, rnjarnsilivj.ajăjntreagă să dau ecouri multe cîte unei singure note.™""*
279
Scriitorul are față de cpjmEgzitorul muzical nu șapte note cît are el, ci sute de mii, cîte cuvinte are limba în care scrie și cîte mai ipoate să scoată și el din vocabularele împere¬cheate.
Cr-ezul meu-de căpetenie eșțe exigența as¬pră pe care mi-o aplic mie însumi cu cruzime si, vreau să fiu ierEăT,mî-aș permite să o cer tuturor colegilor de literatură care adeseori. și mai ades decît trebuie, preferă lucrul ușor, plăcerea extatică, pe cînd arta în general e o mare plăcere fără. îndoială darsijo adevărată asceză.
"NoT"vrem să mîngiiem, cum spusei, sufle¬tele semenilor noștri, dar mîngîierea lor e de multe ori dureroasă pentru noi, din pricină că "rarTeorîpuțematinge nivelul aproape im¬perceptibil al sensibilităților complexe.
Ceea ce ușurează sarcinile noastre este noua față a vieții și a simțirii pe "cSreîn"îmensa lui generozitate ne-o aduce socialismul. El ne-a ușurat viața care de multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, a fost în societățile trecute o mare povară.
Frățește, omenește, sufletește, el a realizat visurile noastre care au început acum cîteva sute de mii de ani, cu omul peșterii, s-au con¬tinuat cu basme și povești, încît au ajuns de la Iliada și Odiseea lui Homer pînă la noi.
A?i cîntecele au început să fie împărțite ar¬tificial Uupă ambițiile personale în clasice, par-nasiene7"sîmbolîste etc, etc, mergind citeodată pînă la■ absurd.—■—
Dorința la care inevitabil ajung artiștii lirici, Dovestitori,  sculptori  și  compozitori,  după  ce socialismul în puterea căruia gîndim și vorbim jiruie din ce în ce mai puternic pretutindeni, ste noua modalitate a viitoarelor literaturi: pa-Icea între popoare și oameni. U doresc din adîn-Icuri toți cîți au trecut prin mult sînge și multe Itemniți pentru a se întîlni sub steagul de bună pnțelegere și pace universală.
Belgrad, iulie 1962
(Gazeta  literară,  anul 12 iulie 1962)
IX,  nr.  28  (435),
280
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum