AndreiL
Welcome to AndreiL.
Enjoy your time.
Please log in.

Tudor Arghezi - Ars Poetica X

Go down

Tudor Arghezi - Ars Poetica X

Post by Lucaci Andrei on Tue Apr 05, 2011 3:39 am

Code:
ARGUMENT
Impresionată că de la 40—50 de ani nu mam înecat în cerneală sau că nu mi-a secat călimara și că încă nu mi s-a cocoșat condeiul, dar că la 83 cîți mi se împlinesc peste vreo 60 de zile mai pot sluji versurile și proza fără bălăngăneală, o anumită grijă de antologie determină prieteniile aproximative, de care mulțumesc foarte, să ancheteze discret și pe departe, primprejurul familiei, dacă nu cumva producția literară de azi aparține unei epoci de ceea ce ele numesc cu un eufemism convulsiv, tinerețe.
Bolnăvicioasa curiozitate trădează regreta¬bile lipsuri fundamentale de intuiție și discer¬nământ. Inteligența s-ar circumscrie pe zone circulare de sevă, intercalate, ca în trunchiul copacilor mari. E dureros că dezvăluie în in¬telect, circonvoluțiile interioare se vădesc în-cîlcite și mate.
De pe la vîrsta de 16 ani, cînd mă căzneam la plivitul în genunchi al buruienilor aspre din Latium, inauguram pe scoarța caietului meu de școlar greoi, zicala lui Apelles: Nulla dies sine Unea, transmisă mai departe copiilor mei, care începeau să descifreze pe Tacit, și de atunci n-am pierdut, într-adevăr, nici o zi și nici o noapte, nici între călugării noștri, nici între
jezuiții și Cordelierii de pe Sarina, nici cărînd cu spinarea in halele din Paris sau vînzînd ziare cu brațul în Montmartre, fără să încerce fraza si cadența 60 de ani în păr. E o lungă si penibilă ucenicie, valabilă continuu pentru datoria obligatorie si confidența literară . . .
Am învățat să cred că starea de vocație si. aș zice. de Artă. comportă niveluri multiple, variae si atmosfere gradate succesiv dar solida¬re E de ajuns să-ți alegi nivelul la cota gîn-dită si te regăsești, pe teritoriul substanței, egal cu sineți întotdeauna.
Dună cît înțeleg, si înțeleg cîteodată bine ambianta vie a exnresiei, populaă de roiurile de efemere dimpreiurul globului de lamnă al lunii pline. în locul prezenței în viată si al rînjetului semiadmirativ. ar prefera sinceritatea unui necrolog lacrimogen. Dar pentru această condiție de toleranță, cu toate infirmitățile me¬le, nu mă simt preparat, să o satisfac. îmi pare foarte rău că trebuie să mai tulbur o vreme somnul și tihna de la toacă.
Cîteodată am căutat să consolez fatalitatea antedatînd intenționat unele colaborări, duioă cum făcui și în numărul precedent al Gazetei de față cu stihurile Tecla, puse în sarcina volu¬mului Flori de mucigai de odinioară. Dealtfel, mă socotesc drept ceea ce și sînt, un începător întîrziat și un perpetuu debutant.
Insă cînd secția de lirici cu scăzămînt a unei edituri îmi propune o sugestie derizorie și-mi
282
283
cere să schimb la un volum în curs de impri¬mare titlul Poeme noi cu altul, învechindu-mi-î pe cel autentic  și  recent,  asemenea solicitări pe furiș agresive, de abdicare prin ieftinire si rabat de talcioc, mă stupefiază.
25 martie 1963
(Gazeta  literară,  anul  X,  nr.  14  (473) 4 aprilie 1963)
CE ESTE „ARTA"?
începusem să mă gîndesc la Arta oltenească, I de care îți voi vorbi altă dată, dar de lacali-|mară, la hîrtie, condeiul mi s-a strîmbat.
Ai mai auzit bade Ioane de vorba asta, ! Artă?    '
Dă-mi voie să încerc să ți-o tălmăcesc. Ți-aș mărturisi că nu-i prea ușor.
Au încercat și alții mult mai chemați decât | sluga dumitale, fără să-și poată duce făgădu-iala pînă la capăt.
Ia, de pildă, unuJJTolsiffiL de care anr bănu¬ială că ai fi auzit mai mult, cf7mnte mare, într-adevăr. Numele lui poate fi pus în Scrip¬turi alături de cel ce a scris acum cîteva mii de ani, Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune, Ecleziastul, cum ar veni pe ro¬mânește Popa sau Patriarhul, adică acela care făcea slujba în altar.
Numele lui de om nu se cunoaște, pentru că și l-a șters din scrieri, de teamă să* nu cadă și el în deșertăciune.
Tolstoi fusese mare, dregător la Curtea îm¬părăției, dar scîrbit să fie mare și puternic, a plecat într-o bună zi fără știrea nimănuia, din Iasnaia Poliana, din mijlocul moșiilor lui, în pribegie.
285
Căutat pretutindeni pe toate întinsurile fără margini a țării Țarului, împăratul, se părea că ar fi pierit. Dar din întîmplare a fost descopo-rit mort într-o stație de tren jMerdută prin jjutii., cu picioarele goale, înotate în m'ocirle-le pribegiei, oa nm țăran din niiilp dp țărani morți pe drumurile dintre Moscova și Siberia, rătăcitori și flămânzi din marea împărăție, mare cît 20 de țări mari, împărăție uriașă.
Mare în tot ce cugeta și învățătură, contele
 flsrri*S.
Arta?.. Pribegeam și eu pe atunci, acum vreo 60 de ani, prin străinătăți, i-am cumpărat car¬tea, i-am citit-o și răscitit-oȚ am venit cu ea subsuoară în București, am pus-o deasupra căr¬ților mele cu grije și cartea Apostoliului, cum era socotit, mi-a fost furată. Nu pentru pro¬blemele ei, ci ca să fie vîndută de semenul li¬terar hoț. Multe cărți mi s-au tâlhărit astfel și pe unele le-am cumpărat, semnate de mine, din nou de pe la negustorii de cărți vechi, nu¬miți pe la noi anticari. Nici din cartea marelui scriitor n-amjguțuțafla esteJArța1cum nici dumneata nu știi- InșJHuinneajțaLfaci," o jaciașa pe neașteptate și o faci tare,Jfrumqasă. O . faci jdjjȚpămînjfrămintat și ars, la gura unui cuptor de oale, zmălțuită și înflorită, cu stiin-' țele din cei mai vechi străbuni, trecute din neam-șTpâstrate întregi de dumneata. Lăsă-mă Bade Ioane, să-ți zic mai bine tu, ca ]i]j num -nezeu. Ofaci în scoarțe și oale ru fpmeia și fetele tale si în cusături gingașe, cu izvoade pe marame și cămeși. O faci în urma plugului,
!a seceră și coasă- Dovadă cîntccele tale, mai "rumoase decît tot Ce au BOris condeiele, decît ,ot ce zic naiul, alăuta și cimpoiul. Sînt și eu  fărîmă de lăutar, dar nu te pot ajunge pe .vine.Mă. bați ori de cîte ori mă silesc să șuier |aupă fluierul tău.
(Gazeta  literară,  anul  XII,  nr    27  (690) iulie 1965)
286
UN  SEMN  BUN
In forfota unui tineret de care se vorbește din ce în ce mai mult și care a constituit obiec¬tul unei mari preocupări acum vreo trei ani în¬tr-o cauză sau alta, să ne ferim a le înșira și și s-a scris mult despre realitățile tinerești.
Spre regretul publicului auditor, calitățile nu se găseau la nivelul defectelor descrise. Din-tr-o cauză sau alta să ne ferim a le înșira și noi — în majoritatea țărilor civilizate s-a re¬marcat, cu sublinierile necesare, un spirit anar¬hic dispus să răstoarne clasicismul deprins în școală, în lectură și chiar în familii mai solid așezate. Întrebarea de fond era pe toate buzele și în toate mințile prezente: cauza acestei de¬cadențe.
Din pantea românilor a vorbit cel mai vechi prieten al tineretului, Mihail Ralea. Au urmat serii de întîlniri particulare între savanți, gîn-ditori și scriitori.
Propunerile profesorului Ralea au fost pri¬mite cu aplauze, ca o încheiere fericită a unor discuții esențiale. Dar, s-a remarcat ca un sus¬pin al conștiinței, că tocmai tineretul a lipsit la Geneva. Acuzatul fiind factorul principal al subiectului tratat, trebuia neapărat să fie de față cu toate că o vorbă veche, mereu ade¬vărată,  spune  că  tinerețea nu se numără cu
288
,nii și toate personalitățile care au dezbătut jroblema la Geneva depășiseră demult ca¬litatea rozelor înflorite la timp.
Mărturisesc, pe simpla și unica mea răspun¬dere, că am părăsit Universitatea lui Calvin cu amărăciune.
Dar să ne gîndim la tineretul românesc. Ca o satisfacție pentru noi, acest tineret e mai apropiat de conferința lui Ralea decît tot ce s-a vorbit peiorativ la Geneva. Din tineretul nos¬tru multiform s-a desprins pe nesimțite o nu¬anță. Tineretul gîndește. Reflectează. Citește. Începe să scrie . . .
După o pauză de apariție a „Biletelor de Pa¬pagal", corespondența îmi aduce tot mai multe probe că mintea se sprijină pe condei. Mi se cer sfaturi despre cum se scrie și despre cum se începe scrisul. Personal n-am cerut niciodată sfaturi de la scriitorii cu nume făcute. Ba în¬suși Caragiala, la întîlnirile cu el, îmi spunea că deține secretele prozei și că el mi-ar fi de mare folos. Fără impertinență i-am răspuns: „Iubite domnule Caragiale, secretele altuia nu folosesc la nimic... Ele trebuiesc găsite de către  chiar  începătorii  literei  scrise..."
Mi-aș permite, să răspund global gorespon-denților mei că e nevoie, în scris, de ceea ce aș numi trei virtuți teologale: modestie pînă la sa¬crificiu, exigență minuțioasă și dragostea limbii moștenite. Deci cunoașterea însuflețită a tradi¬țiilor noastre, a literaturii, scrisă de cînd ne-am pomenit, de marii noștri înaintași, lipsiți de ti¬par, de invidie și înfumurare.
19 — Ars poetica
289
Mă uimește, răsfoind foile literare, un așa numit modernism, calificare a unei facilități nerecomandabile, care necinstește limba Mio¬riței. Un singur modernism e de tolerat: nouta¬tea spirituală și a expresiei curate.
Iți recomand, iubite corespondent cu visuri literare, răbdarea, pînă la sclavie, perseveren¬ță, muncă de zi și noapte ca o închinăciune pentru graiul nostru și un omagiu marilor noștri scriitori. Căci mai e ceva adevărat: va¬loarea scrisului românesc a putut să atingă toate înălțimile de intelect. Un scriitor român are la îndemînă o literatură științifică și lite¬rară și tot ce-i necesar la perfecționarea per¬sonalității. Tineretului i s-au creat condiții de viață și înțelegere, i s-a pus la îndemînă toată ușurința marei culturi, tiparul e cu el, editurile îl slujesc și bunăvoința timpului nostru îi dă dreptul să se manifeste pe toate dimensiunile lui și în toate esențele lui. Ce-i cere viața ca-re-l așteaptă? Seriozitate, adevărată și adîncă seriozitate. O disciplină severă. O conștiință la tot pasul și la toată îndeletnicirea.
Să nu ne fie rușine de ce a realizat neamul nostru de la Cantemir, prin Eminescu, pînă în zilele noastre.
Prin urmare, iubitule corespondent, ridică-ți fruntea în Luceafăr, crezînd în menirea dumi-tale și sărută-ți în fiecare seară condeiul cu care vrei să încerci posteritatea.
(Argeș, nr. 3, august 1966)
290
CE E POEZIA?
De la un  timp încoace  se  înmulțesc  arti¬colele de literatură despre „Poezie".
In general poezia nu e literatură pură și simplă. Ea facep*arte din viața cotidTână. Daca sevbr-pește de multe ori despre stele, locul palavre¬lor filozofice  (semifilozofie  și  semipersonali-■;ate) nu se referă la nimic cărturăresc. Litera »i cartea încep mai tîrziu. Toată viața noastră, le'zi și noapte, e a luminii și a stelelor celor :e gîndesc și muncesc, indiferent de lucrul pe nîrtde și de tipografie.  Sumedenii  de    lucruri inexprimate covârșesc  și  ciocanul și condeiul, [speranța și dorul de lucru gingaș.  Dacă    ne  aruncăm ochii în folclor, vedem ivindu-se poe-ziâdglsine. Elugarul are  poezia  in  viața țrăităcîlsiJmaginară. S-a mai spus de repe--tate ori că literatura de cultură n-a putut decît [rareori  să  atingă  apogeul  țărănesc,  și  parcă ceea ce-i mai delicat e cules mai ales din gura și scripca cântărețului pe plai.
Chiar unii dintre scriitori remarcați, încer¬când să definească poezia și arta, au dat unul după altul greș. Poezia nu e ceva brut, ca opădure sau o câmpie, dajrceva.careemanarclîn jj ele ca și din munca zilei de azi, de ierf și de | totdeâunasî din jtot sufletul nostru.
E pogziadorință, așteptare, e ca o speranță nelimitată? Este și  astea și altele multe!  Ea
291
nu e în nici un caz descriptivă prin revărsări ale ginduluFsTexpresieî eaum5Ia tiptil prin-trlT "impresii șl seasațu. S-ar putea spune că e.umbra vieții trăite, o umbră ascunsă în fru¬museți grăite.
Substanța poeziei și ființa ei întreagă vin din „mT"ștT "pare", din „parcă", din„m-aș fi gîndit£ — din teritoriul imens al închipuirii, adeseori absurdă, lăsînd simbolului puterea lui de luminare a unei idei, autoritatea tuturor valorilor lui. Trebuie într-o zi să vorbim ni-țeluș și despre acestsim±»al.
Pqezîag  presimțire,  bănuială,  incertitudine
.■și  aproximativ. Altă făptură nu  se "vede  să
aibă. Negreșit nu ne e permis să introducem
în poezie tușea măgărească a neisprăviților din
absurditate.
In bucătăria literară poetul Paul Verlaine. scoborît pînă la rimă, a lăsat scris că rima de pildă „c'est un bijou qui ne vaut un sou" — dar poezia lui literară aduce în vers o lăscaie de aur. Literatura lui geme de acest aur, cînd exprimat, cînd ascuns în cutele frazei.
Va să zică ce ar fi poezia? Ecoul vieții noas-tre simțite și nemărturisite, confidența secre-tului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor și al suspinelor noastretăcuîecăruia i se cuvine marea discreție a vieții dinlăutru.
Cum a uitat Moișidin.decalogul lui a un¬sprezecea fericire„carfije.pae2ia. căci în toate cîntecele și versurile Biblia e plină de poezie de la el pînă la Apocalips?
Oriunde  deschid  această  carte    a  cărților, iscutată,  îndreptată,  strîmbată,    interpretată, a orice pagină dau de poezie. Biblia e, înainte e a fi o mărturie a preotului sau a cititoru-ui, poezia tuturor care cer de la ea un har și ntr-un fel sau altul acest mare volum 9e ma-uscrise succesive a răspîndit harul pretutin-eni.  Râmîn încă vreo  cîțiva  ani  de  discuțiî i cercetări teologice ca să ne alegem, la urma rmei, cu literatura lui Moisi. Cred că nu mai e nevoie să spunem căjaoe-ia e o necesitate a .sufletului fiecăruia. în orice irecție  s-ar  manifesta. JE povara  dulce  sau mară a fiecăruia din nou Mai rămîne a    se escifra felul cum  trebuie  poezia  scrisă,    cu eosebire acea zisă poezie care mă întristează și care seamănă mai mult cu proza fără  cap și  sfîrșit  —  și  dîn  nefericire Ifăra  substanță, încurajată la o abundentă publicare de insufi¬ciențele redacționale.
(Argeș, nr. 6, noiembrie 1966).
292
SCRIS  ȘI  NESCRIS
Cuvintele fac limba și vorbirea unui popor devenind cel mai frumos mod de transmitere a gîndului și sentimentului fiecărui om.
Un cuvînt e un sunet sau mai multe, el con¬tribuind după dulceața sau asprimea lui la muzicalitatea limbii vorbite. Cît privește limba scrisă, adică literatura, cuvintele mai au și ro¬lul de a-l pune pe cititor să-și facă imagini și legături, totul depinzând și de gradul de inte¬lect al celui care citește superficial sau citește înțelegînd adîncimile și nuanțele folosite de scriitor.
Ca și oamenii, cuvintele se nasc și durează mai mult sau mai puțin niște legi pe care nu lea prea înțeles încă nimeni, mulțumindu-se abia cu constatări și aprecieri în general șco¬lare.
Cuvîntul, oricare ar fi el, are două accep¬ții: una pentru auz și alta pentru scris. Cum se naște și cum capătă un sens face parte din-tr-o spontaneitate involuntară. De ce se chea¬mă boul, bou și nu se cheamă privighetoare? De ce-i zice broaștei în franțuzește „grenou-ille"!? Nici o coincidență și nici o filiațiune... Cine oare poate lămuri misterul ce este lim¬ba? E una din explicațiile majore, imposibil de dat în filologie: problemă esențială, greu și penibil de descifrat, piedica mare a diferențe-
lor dintre limbi și problemă mult  mai  mult de inspirație decît de combinație de silabe.
Limba e un mister. Forma misterului e în¬cuiată. Cheia lui nu o are nimeni.
Limbile ca și cuvintele au sensuri și valori diferențiate dar și accepții egale, după caz, după cum se poate constata, și un sens univer¬sal: „mama", în orice limbă e tot mamă, deși cuvîntul care o exprimă este altul... Ii pot zice bățului baston și sensul devine altul, îi pot zice cîrje, îi pot zice ciomag și mereu sen¬sul e altul.
Sunt cuvinte bătrîne și care îmbătrînese, cît și cuvinte care mor. In fiecare epocă se ivește un cuvînt nou pe neașteptate și tot așa moare. Mai sunt și asa-zisele cuvinte uitate oare pot reînvia dacă scriitorul chemat să reprezinte limba scrisă știe să le folosească și să le re¬dea prospețimea necesară.
Cuvintele au ca și omul o vîrstă, e cuvînt mai tînăr și e cuvînt mai bătrîn, avînd fiecare un chip al lui, ca portretele într-o galerie de tablouri. Varietatea și sensul cuvintelor apar¬țin scriitorului. El poate întoarce un sens într-altul și contribuie astfel la renovările limbii — de aci începe și așa numitul stil, atît al lim¬bii cît și al scriitorului.
Ziserăm că stilul e omul — orice om are figura lui, ființa lui ca și cuvîntul scris. Un cuvînt are accent și ținută, o eleganță și o fi¬nețe, avînd și semnul epocii în oare e vorbit — în definitiv are un semn și semnul e indi¬vidualitatea lui.
294
295
In stil și în cuvînt joacă un rol de multe ori îndrăzneala: nu trebuie să ne fie frică de a îndrăzni. Limba pe care o scriem o facem noi și putem cuteza să o întoarcem și să expri¬măm în conformitate cu stăpînirea limbii noas¬tre personale.
Limba noastră românească are puterea plas¬tică de a schimba cu ușurință substantivul în verb și verbul în substantiv. De pildă: ustu¬roi în ustură; bate în bătătorit; pămînt sau pământean, în a împămînteni; a lumina în lu¬minare; întuneric — întunecare; șarpe — a șerpui — șerpuitor; drum — îndrumător — drumeț — a îndruma; prost — prostit; frumos — frumusețe — înfrumusețare; floare — în¬florit ete.
înainte de a ajunge la asemenea cuvinte scrise, la îndemâna scriitorului, cuvintele sunt din belșug vorbite. Prin derivație naturală, toată vorbirea scrisă are pilde numeroase. Cu¬vintele îmbelșugate ale graiului comun și sim¬plu oferă scrisului variații de literatură bo¬gată. Intre lipsurile de vocabular aici vine din plin colaborarea filologiei care caută și gă¬sește adeseori cuvîntul sau expresia trebuin¬cioasă  (cuvintele  tehnice,  de  pildă).
Uneori scrisul are tendința de a strica limba mai repede decît a o înfrumuseța și un cuvînt frumos prin esența lui se urîțește. De unde vine nevoia la unii scriitori care nu sunt scri¬itori propriu-zis, de a seri de pildă păpușă cu ă cînd ea trebuie vorbită și scrisă păpușe
296
(ca și ușe, cenușe, mănușe, mătușe, fașe, că¬pușe etc.)?
Ți se cere un manuscris la o redacție lite¬rară și cînd ți-l citești imprimat nu mai gă¬sești nici linie, nici sens, redacțiile fiind obli¬gate să intervină cu legea dicționarului și să modifice expresia și ideea scriitorului.
Dicționarul e o simplă sculă și în nici un caz mai mult. Dicționarul nu poate fi o lege sau o constituție din simplul motiv că el stă pe loc în timp ce limba evoluează mereu. De aci și greșala editurilor de a impune păpușă în loc de păpușe cum se pronunță de popor.
Virgula e o pauză determinată de multe ori de scriitor, o pauză de gîndire, o întoarcere de sens, obținerea anumitor nuanțe pe care o permite limba noastră. Potopul de virgule întîlnite în diverse lecturi exasperează și exas¬perarea crește aflînd că aceste virgule nu sunt puse de scriitor ci în biroul redacțional!
Amestecul în scrisul cuiva este nepermis. Decît să fie ciopîrțit de niște oameni care nu sunt scriitori, un text e de preferat să fie res¬tituit autorului spre a-l reface sau pur și sim¬plu înlăturat. Nimic nu este mai absurd decît să te vezi apărînd cu alt cap și altă minte. No¬roc că pe vremea lui Coresi și Miron Costin nu existau edituri și dicționare care să învețe cum trebuie scris!
(Argeș, nr  1, ianuarie  1967)
NOTE
1.  Reprodus  în  Poeți  și  critici  despre  poezie,  edi¬tura  Albatros,  1972,  p.  256—266,  ediție  îngrijită și  prefațată  de  Adriana  Mitescu;  revăzută  de autor,  textul  a  fost  inclus  în  Scrieri,    voi.  23, editura Minerva, 1972, p. 43—55.
2.  In varianta ultimă, revăzută de Arghezi,  s-a re¬nunțat  la  calificativul  „pură"  pe  lîngă  poezie, cum  era  scris  în  textul  din  Linia  dreaptă;  se respinge  astfel,  în  mod  tacit,  interpretarea  ero¬nată  a  formulării  respective  puse  în  relație  cu ceptul  de  „poezie  pură"  al  abatelui  Bremond.
3.  Reprodus  în  Tablete  de  cronicar,  ESPLA,  1960, p.  31—33,  ediție  prefațată  de  D.  Mi cu;  revăzut de  autor,  este  inclus în Scrieri, voi.  23,  editura Minerva, 1972, p. 76—78.
4.  Reprodus  în  Tablete  de  cronicar    (ed.    citată), p. 71—74.
5.  Ibidem, p. 75—77.
6.  Nr.  4  al  revistei  Integral  a  fost  închinat    — drept omagiu — lui  Tudor Arghezi,  cu un  por¬tret  al  scriitorului  văzut  de  Maxy.
7.  Reprodus      în  Tablete  de  cronicar,  p.  85—86.
8.  Inclus  în  voi.  Cartea  cu  jucării,  Ed.      Cultura Națională,  1931,  reprodus  în  Pagini  din  trecut, ESPLA,  1955,  p.  217—219,  apoi  în  Scrieri, voi 7, 1964, p. 7—9.
9.  Reprodus  în  Tablete  de  cronicar,  p.  87—89.
10.  In Ramuri a apărut cu titlul Dobitoacele noastre literare; reluat în Tablete de cronicar, p. 90—96 cu titlul schimbat și cu cîteva formulări eliminate.
11.  E vorba de monografia lui  G.  Călinescu,    Viața lui Mihai Eminescu Ed.  Cultura Națională,  1932.
12.  Scena a fost evocată și de Al. Rosetti într-o amin¬tire din Cartea albă, București, Editura pentru li¬teratură, 1968.
13.  în Ideea europeană, 1 noiembrie 1927, Ion Barbu a  publicat  aspra  invectivă  Poetica  d-lui  T.  Ar¬ghezi.
14.  Reprodus  fragmentar  în  Tablete  de    cronicar, p.  108—122; apoi, integral, în voi.  Mărturisiri li¬terare, Ed.  Minerva,  1971,  p.  133—157,  ediție în¬grijită  și  introducere  de  Iordan  Datcu;  textul  a fost  inclus    (inexplicabil)  în    Scrieri,    voi,    23, p. 9—32.
15.  D.  Cineva era D.  Caracostea care, afjat  la con¬ducerea Institutului de istorie literară,  a organi¬zat, în anii  1932—1933, un  serial  de mărunțișuri literare  susținute la Facultatea  de  litere  și  filo¬zofie din București și publicate, apoi, în Revista Fun¬dațiilor  Regale; ampla  confesiune  a  lui  Tudor Arghezi, fără a fi fost prezentată oral, a fost difu¬zată  în  revista  citată.
298
299
16.  E vorba de ediția Versuri alese, Buc, 1946, Edi¬tura de stat; textul a fost reprodus în voi. Lume veche, lume nouă, Ed. Tineretului, 1958, p. 319—320, de  unde  l-am  cules  și  noi.
17.  Ibidem, p. 331—332
avatar
Lucaci Andrei
"Tata Lor"


Number of messages : 222
Points : 2266743
Reputation : 1007
Registration date : 2008-08-15
Age : 26
Location : Cluj-Napoca

View user profile http://www.andreil.wgz.ro

Back to top Go down

Back to top


 
Permissions in this forum:
You cannot reply to topics in this forum